E vina voastra! ...Va multumesc!

Totul are o cauza. Lucrurile sunt determinate de un sir de evenimente si felul in care sunt este perfect explicabil in orice punct...
Cand eram copil se intampla sa visez ca puteam sa ma vad “om mare”. Era ca intr-un film, puteam sa urmaresc o secventa scurta, in care incercam sa ma vad cat mai clar, lacoma de cat mai multe detalii. As fi vrut atat de mult sa aflu cum voi fi, cum voi arata, ce voi simti, ce voi reusi sa fac din tot ce visam.

Ma privesc in ochi ca si cum m-as fi trezit acum din visele acelea si imi satisfac in sfarsit setea de a ma vedea pe deplin. Setea de a fi eu in momentul asta si setea de a intelege pe deplin ce inseamna tot ceea ce sunt... Setea de a cuprinde cu privirea toata lumea mea si de a intelege tot ce inseamna.
Insa azi caut sa inteleg si ce m-a facut ceea ce sunt. Sau...cine!
-
Era atat de bine... si imi era cald in frigul iernii... Cineva ma tinea in brate intr-o haina groasa si foarte mare. Am deschis ochii si am vazut zapada alba si lumina soarelui.. i-am inchis la loc si am adormit iar in bratele bunicului. Atunci am invatat sa-mi fie bine si cald ..si ca nimic nu se compara cu senzatia de a adormi in bratele cuiva care ma iubeste mai mult decat orice..
Imi amintesc cand invatam sa merg... si de-atunci, nimic nu m-a mai putut opri, pentru ca ma plimbam cu bunicul meu cat era ziua de lunga iar el imi arata lumea si imi povestea despre fiecare frunza si legenda fiecarui lucru... Nimic nu exista in mod banal si nu merita sa treci indiferent pe lana el, motiv pentru care am inteles ca fiecare lucru are o poveste.
Bunicul meu mi-a aratat cum animalele inteleg mai mult decat ar crede oamenii si sunt capabile de mult mai mult decat ar fi capabili unii dintre ei... M-a invatat sa le iubesc si sa primesc fericirea pe care ele stiu sa o ofere.
Inainte sa adorm, bunicul imi spunea in fiecare seara o poveste, imi citea un basm sau imi povestea o intamplare de cand era el copil. Adormeam ascultandu-l si vocea lui era cel mai linistitor lucru... Am invatat ce inseamna linistea...
Nu exista ceva ce bunicul sa-mi refuze. Sacrifica orice si incerca totul pentru bucuria mea. Zilnic imi facea cele mai ingenioase surprize de cand deschideam ochii dimineata si pana adormeam. Am invatat cum e ca bucuria mea sa fie cel mai important lucru.
Aveam parcul meu preferat si leaganul meu, iar bunicul ma ajuta sa ajung la el. Cand era racoare iar leaganul era rece, bunicul meu scotea din buzunar doua batiste si le punea pe barele de metal, ca mie sa nu-mi fie frig la manute. Am invatat cum e sa simt ca cineva vrea mereu sa-mi fie bine.
Si oriunde mergeam cu bunicul meu, toata lumea ma cunostea si ma iubea. Ma numeau “printesa” si imi spuneau cat sunt de frumoasa. Imi admirau ochii sau parul sau rochita sau felul in care recitam poezii si ...imi spuneu ca am privirea tatalui meu. Am invatat cum e sa fiu admirata.

Apoi bunicul a plecat....
-
Am crescut si totul s-a schimbat. Ma grabeam sa invat sa fiu eu!
Tata m-a dus la primul meu examen. La 11 ani, eram mica intr-o lume mare pe care, stand la panda, abia asteptam sa o atac... Era un moment de rascruce iar in dimineata aceea am invatat ce inseamna sa ma simt in siguranta...eram langa tata!
Am ajuns sa inteleg viata doar intelegandu-ma pe mine si am ajuns sa ma inteleg pe mine doar intelegandu-l pe el...
Tata m-a invatat ca greselile se platesc. Mi-a explicat, sobru, corect si neinduplecat de lacrimile mele, ca viata nu iarta, nu trece cu vederea , iar eu trebuie sa invat sa-mi asum in intregime faptele mele si urmarile lor. Dupa ani de revolta, am inteles...
De asemenea, mi-a explicat ca oamenii mizerabili isi vor da arama pe fata mai devreme sau mai tarziu si vor incerca sa ma muste tocmai cand ma zbat mai mult ca sa-i ajut. Si dupa si mai multi ani de revolta si refuz, acum vad ...si inteleg.
Privindu-l pe tata am observat ca oameni se pot imparti in doua categorii: cei care au acel ceva aparte in fiinta lor, acea stralucire de viata pe care le-o zaresti in privire, care ii ridica parca deasupra existentei si ...cei care n-o au. E sclipirea pe care o recunosteau ceilalti in ochii mei inca de cand eram mica... ca fiind aceeasi cu a lui.
(Criteriul stralucirii din privire il folosesc si azi, de fiecare data cand intalnesc pe cineva...)
Langa tatal meu am invatat sa gandesc si sa simt. Am inteles ca un om de onoare, un barbat demn nu va putea iubi decat o femeie cu adevarat valoroasa. O femeie pe care sa o respecte, sa o admire si sa o doreasca langa el, mai mult decat orice, cu toate simturile.
Tata mi-a aratat ca sentimentul asta poate fi pastrat si aparat in pofida a absolut orice.

Tot el m-a invatat si ceea ce nu trebuie sa accept. Pentru ca acea femeie cu adevarat valoroasa trebuie sa fie, mai presus de orice, puternica si demna.
M-a facut sa inteleg ca barbatul are in povestea lui, sansa, trenul lui spre fericire, pe care poate sa-l recunoasca sau nu, poate sa-l prinda sau nu. Iar in drumul sau spre gara si in tren... e acea femeie ... care trebuie sa stie cum si cat sa lupte pentru a transforma iubirea ei in acest expres spre fericire.
Tatal meu a vazut ca sunt cea care poate sa inteleaga toate acestea.. si n-ar fi putut astepta mai putin de la mine.

Inainte sa ajung sa-i arat ca a avut dreptate, tata a plecat...
-
Era o seara de vara si cum stateam pe banca alba, in parcul cu felinare, cu capul in poala lui, puteam sa vad cerul, printre crengile copacilor. Era senin. El imi citea din romanul acela despre sobol si arici... si atunci am realizat ca as putea sa-i ascult vocea la nesfarsit, pentru ca imi dadea o liniste... pe care n-o mai simtisem de cand eram mica.
Iubitul meu m-a invatat ca perseverenta picaturii de apa distruge duritatea stancii si o prabuseste din inalt. Si m-a invatat asta nu doar foarte timpuriu, ci si la timp, pentru ca urma sa am nevoie de multa perseverenta...
In bratele lui am regasit acel “acasa” lasat in copilarie, acel dulce somn din haina bunicului, acea caldura dupa care tanjeste orice fost bebelus...
Ma gasesc surprinsa si magulita de fiecare data cand imi intinde zambind ultima bucatica de ciocolata, ultima felie de portocala... pentru ca ochii veseli, de copil, ii stralucesc in acel mod minunat si regasesc senzatia ca fericirea mea... e cel mai important lucru.
In momentul in care, pe munte, imi ia toate bagajele, desi el duce incarcatura cea mai grea iar eu raman singura care nu duce nimic, privirile zambitoare celor din jur imi amintesc de celor din parc, cand eu eram singura cu batistute pe leaganul rece, iar sentimentul e acelasi: cineva se gandeste mereu sa-mi fie bine...

Am invatat de la iubitul meu cat de importanta e puterea de a-ti recunoaste greselile si am admirat sinceritatea lui in a-si cere iertare. I-am simtit de atatea ori respectul pentru puterea si dedicatia cu care mi-am urmat drumul si m-am simtit, la randul meu, ca si fetita frumoasa care se plimba cu bunicul, admirata.
Insa mai presus de orice, iubitul meu mi-a aratat ca nu m-am inselat asupra deciziilor mele. Mi-a demonstrat ca, intr-adevar, si ingerii cad, insa ca atat decizia mea initiala de a-i considera ingeri cat si cea de a ramane in lupta pentru a le reda zborul au fost cele mai bune alegeri.

Ca alegerea trenului tau...

Pura fictiune.

Intru si privesc in jurul meu tacuta, ca un copil care paseste intr-un muzeu vast. Dupa atatia ani... in casa lui... fara el! Lucrurile lui peste tot, vechi sau noi, stiute sau nu. Cate un colt striga cate o amintire, evoca o voce, o gluma, un raset, o buza muscata... Imaginea ii apare, transparenta, peste real, facand ceva ce a facut candva...

Imi doresc sa inchid ochii, sa ies din starea de constienta, dar mi-e cu neputinta... Captiva pana si in insomnia lui. Ma supun...si ma las prada amintirii...
-
Cand s-au ivit zorii, era prezent. Era timpul real. Era intreaga lume care isi relua cursul, intregul timp care nu se oprise si nu se intorsese din cauza unei singure nopti. Am deschis ochii si el ma privea cu aceeasi tacere de complicitate, cu aceeasi durere straverzie a vinovatiei mele si cu acelasi sentiment negat.

Insa in noaptea ce abia se incheiase...
Era frig… era una dintre noptile acelea in care nu-ti doresti in totalitate sa fii acolo, dorinta de a fi in orice alta parte fiind la fel de incompleta...
Statea langa mine pe banca de lemn, afara, radea vesel si parea incredibil de… liber. Inexplicabil de liber la doar cateva ore de la... un sentiment opus libertatii. Parca pasise peste un prag invizibil.
Tremuram si il priveam, nestiind daca ar trebui sa plec sau sa raman, sa accept sau sa refuz sa inteleg. “Ti-e frig?” si zambetul lui ce dorea sa-mi evoce atatea atatea momente legate de el si de frig, ma facea sa tremur si mai tare pe muchia nehotararii mele…
Mi-a dat haina lui.. si i-am simtit aerul si bratele, in timp ce o aseza incet pe umerii mei. Ma privea urmarind dorinta mea de mai mult. Si o gasea.
Mi-am asezat capul pe mana lui sprijinita pe masa si am ascultat cuminte chitara… apropiindu-ma si mai tare de el, deoarece frigul meu era acum psihic, palind in fata caldurii apropierilor trecute. M-a privit… ca un parinte care isi iarta copilul care a facut o boacana mare.dar si-a ispasit pedeapsa indelungata. Si m-a luat in brate…

Tarziu in noapte, ramasi doar noi in camera aceea mare, langa soba in care focul ardea mocnit, pocnind neasteptat din cand in cand, stateam fata in fata pe fotolii si ne priveam… si vorbeam... Imi povestea despre tot ce nu simte pentru ele... despre tot ce nu va fi pentru altcineva...
Invatase de curand cum sa-mi priveasca noul chip. Invatase micile pretexte ale apropierii intamplatoare, invatase cum sa lase loc afectiunii pe care vroia sa o primeasca... sau doar sa ii verifice disponibilitatea, sub pretextul jocurilor la fel de intamplatoare, in care eu intram de fiecare data, intr-un fel sau altul...
-
Nu stiam nimic si nu spuneam nimic concret, doar privirile ne erau grele de atatea cuvinte...
Nu mai eram a lui.. si asta tipa in fiecare gand, pentru ca... nimic din tot ceea ce existase, n-a disparut vreodata. Doar...se schimba in mod constant. Se modifica incet cu fiecare fuga, cu fiecare cuvant, cu fiecare tacere, cu fiecare privire inteleasa... Iar timpurile pareau atat de stravezii, incat prin prezent se vedea trecutul, iar privind in trecut, ne loveam in permanenta de prezent.
Pentru prima data, in noaptea aceea, mi-a povestit ce facuse dupa ce am plecat. Am incremenit acolo, sub ochii lui, care sorbeau cu nesat acea ultima, tarzie euforie a durerii lui prin durerea mea.

O lacrima mi-a alunecat pe obraz si am iesit, sperand ca aerul rece al noptii sa-mi paralizeze simturile... Ideea ca el ar fi putut sa nu mai fie... ca a incercat sa renunte...dupa plecarea mea... imi urla dureros in timpane...in minte...in tot ce mai puteam sa simt. Cine esti?... Cat m-ai iubit? Si-acum cat.....? Daca as fi putut sa nu-mi raspund... sa nu gasesc raspunsul ... in mine sau in el...
Intorcandu-ma, l-am vazut privindu-ma...si pentru prima data, am simtit ca intelege! Ca intelege de ce am plecat si de ce sunt inca acolo. Ca intelege tot ceea ce este dincolo de intelegere si de puterea de a explica.
I-am atins tampla, obrazul, buzele, ramase impietrite, stand insa in fata mea ca dovada vie a tuturor vorbelor spuse vreodata... Si le-am tradat tacerea cu un sarut inecat in nebunia disperarii de a ramane intre timpuri... Gurile se sfasiau lacome, trupurile se striveau imbratisate, in dorinta absurda de a contopi cele doua franturi de timp, pentru a nu frange iluzia acelei clipe...............

Lucrurile nu s-au intamplat asa. E fictiune.
In realitate...
Cand s-au ivit zorii, era prezent. Era timpul real. Era intreaga lume care isi relua cursul, intregul timp care nu se oprise si nu se intorsese din cauza unei singure nopti. Am deschis ochii si el ma privea cu aceeasi tacere de complicitate, cu aceeasi durere straverzie a vinovatiei mele si cu acelasi sentiment negat...