In sus

Daca stau putin sa ma gandesc, si de va fi sa cad, nu va fi nicio problema.

Caci de data asta voi cadea in sus. Si cazand in sus, nu ma voi lovi de nimic. Pentru ca doar cazand in jos m-am lovit de nimic. Nimicul e mereu jos, e rigid, plat si loveste. Insa in sus e atata cale libera! Teoretic, m-as putea lovi doar de ceea ce ma atrage gravitational in sus. Dar nu cred ca ajung prea repede acolo. Poate n-o sa ajung deloc! Si chiar daca as ajunge, nu m-ar lovi, ci as intra usor in atmosfera sa... iar dupa o pseudocontopire nu stiu ce va fi. Nu am cazut niciodata in sus.

Si daca acea gravitatie nu ma va mai chema, tot nu m-as lovi de nimic, as pluti usor sau ametitor inapoi in aria prezenta de levitatie. Ar trebui sa am ceva greu in spate, ca un costum de scafandru, ca sa pot sa cobor iar la nimic. Eu de mine statatoare am prea mult aer curat in ganduri. Pluteste aici in prezent.

Dar unele cuvinte au atata heliu! Cred ca au, pentru ca simt cum incep sa cad in sus atingndu-le. Sigur, nu stiu daca e heliul din cuvinte sau e gravitatia cu care sunt atrasa in intregime de catre acel ceva de sus. E heliul cu directia sa invariabila sau sunt eu, materia mea, catre ceva concret ce anume atrage, cu gravitatia sa, prin materia sa?

Nu stiu, nu am cazut niciodata in sus.

Un vers.

Sensibilitatea ce nu conteneste sa ma impresioneze... :)


Aud un pian prin zapezi cristaline
Si nu sunt cu tine , vai nu sunt cu tine
Chopin – un concert de pian oarecare
Si calea e lunga si noaptea e mare.

De iarna ma satur , de planset te saturi
Iubiri intre noi in o mie de paturi
Si primavaratec ninsori mai sfasie
Voalul miresei in noaptea tarzie.

Te-as cere-napoi insa n-am cui te cere
Si restul e numai Chopin si tacere.

Se-aud ciudatenii si fiare in noapte
Si ninge himere si ninge cu soapte
Mi-e dor ca de propria-mi copilarie
De tine , aceea ce n-a fost sa fie.

Iar daca ai fi dintr-o data cu mine
Mi-ar fi totul altfel si nu mi-ar fi bine
Sunt fumuri pe case, iubiri sunt in case
Si cerul a fum si-a pacate miroase.

Te-as cere-napoi insa n-am cui te cere
Si restul e numai Chopin si tacere.

Pendula ca streangul de moarte e gata
Se misca de parca ma strange cravata
Ma tarai pe coaste , te caut pe perna
Si noi ce spuneam ca iubirea-i eterna.

Si uite ce grabnic se-arata si trece
Si sangele-n rana lovita e rece
Aud un pian , un Chopin de departe
De care n-ai parte, de care n-am parte.

Te-as cere-napoi insa n-am cui te cere
Si restul e numai Chopin si tacere.

Un mut pianist se rasfira in stele
Si mainile lui bat in coastele mele
Atat as voi sa te vad inc-o data
Si-aceasta ca ultima noastra rasplata

Si cand langa focul ce-atat ne legase
In soba adanc paduraticei case
Ar fi sa te vad pentru ultima oara
As pune pianul sa-nvete sa moara.

Te-as cere-napoi insa n-am cui te cere
Si restul e numai Chopin si tacere.

Asa cum acum esti dusa departe
Bufneste-un pian prin ulucile sparte
Si-o luna roscata insangera plopii
Iar eu cu nimic nu mai pot sa te-apropii.

Si cad in genunchi langa focul ce moare
Si vreau sa-l intreb de mai e vre-o scapare
Si el imi raspunde cu-n sclipat spre usa
Si-mi lasa in palme o calda cenusa.

Te-as cere-napoi insa n-am cui te cere
Si restul e numai Chopin si tacere.


A. Paunescu

E vina voastra! ...Va multumesc!

Totul are o cauza. Lucrurile sunt determinate de un sir de evenimente si felul in care sunt este perfect explicabil in orice punct...
Cand eram copil se intampla sa visez ca puteam sa ma vad “om mare”. Era ca intr-un film, puteam sa urmaresc o secventa scurta, in care incercam sa ma vad cat mai clar, lacoma de cat mai multe detalii. As fi vrut atat de mult sa aflu cum voi fi, cum voi arata, ce voi simti, ce voi reusi sa fac din tot ce visam.

Ma privesc in ochi ca si cum m-as fi trezit acum din visele acelea si imi satisfac in sfarsit setea de a ma vedea pe deplin. Setea de a fi eu in momentul asta si setea de a intelege pe deplin ce inseamna tot ceea ce sunt... Setea de a cuprinde cu privirea toata lumea mea si de a intelege tot ce inseamna.
Insa azi caut sa inteleg si ce m-a facut ceea ce sunt. Sau...cine!
-
Era atat de bine... si imi era cald in frigul iernii... Cineva ma tinea in brate intr-o haina groasa si foarte mare. Am deschis ochii si am vazut zapada alba si lumina soarelui.. i-am inchis la loc si am adormit iar in bratele bunicului. Atunci am invatat sa-mi fie bine si cald ..si ca nimic nu se compara cu senzatia de a adormi in bratele cuiva care ma iubeste mai mult decat orice..
Imi amintesc cand invatam sa merg... si de-atunci, nimic nu m-a mai putut opri, pentru ca ma plimbam cu bunicul meu cat era ziua de lunga iar el imi arata lumea si imi povestea despre fiecare frunza si legenda fiecarui lucru... Nimic nu exista in mod banal si nu merita sa treci indiferent pe lana el, motiv pentru care am inteles ca fiecare lucru are o poveste.
Bunicul meu mi-a aratat cum animalele inteleg mai mult decat ar crede oamenii si sunt capabile de mult mai mult decat ar fi capabili unii dintre ei... M-a invatat sa le iubesc si sa primesc fericirea pe care ele stiu sa o ofere.
Inainte sa adorm, bunicul imi spunea in fiecare seara o poveste, imi citea un basm sau imi povestea o intamplare de cand era el copil. Adormeam ascultandu-l si vocea lui era cel mai linistitor lucru... Am invatat ce inseamna linistea...
Nu exista ceva ce bunicul sa-mi refuze. Sacrifica orice si incerca totul pentru bucuria mea. Zilnic imi facea cele mai ingenioase surprize de cand deschideam ochii dimineata si pana adormeam. Am invatat cum e ca bucuria mea sa fie cel mai important lucru.
Aveam parcul meu preferat si leaganul meu, iar bunicul ma ajuta sa ajung la el. Cand era racoare iar leaganul era rece, bunicul meu scotea din buzunar doua batiste si le punea pe barele de metal, ca mie sa nu-mi fie frig la manute. Am invatat cum e sa simt ca cineva vrea mereu sa-mi fie bine.
Si oriunde mergeam cu bunicul meu, toata lumea ma cunostea si ma iubea. Ma numeau “printesa” si imi spuneau cat sunt de frumoasa. Imi admirau ochii sau parul sau rochita sau felul in care recitam poezii si ...imi spuneu ca am privirea tatalui meu. Am invatat cum e sa fiu admirata.

Apoi bunicul a plecat....
-
Am crescut si totul s-a schimbat. Ma grabeam sa invat sa fiu eu!
Tata m-a dus la primul meu examen. La 11 ani, eram mica intr-o lume mare pe care, stand la panda, abia asteptam sa o atac... Era un moment de rascruce iar in dimineata aceea am invatat ce inseamna sa ma simt in siguranta...eram langa tata!
Am ajuns sa inteleg viata doar intelegandu-ma pe mine si am ajuns sa ma inteleg pe mine doar intelegandu-l pe el...
Tata m-a invatat ca greselile se platesc. Mi-a explicat, sobru, corect si neinduplecat de lacrimile mele, ca viata nu iarta, nu trece cu vederea , iar eu trebuie sa invat sa-mi asum in intregime faptele mele si urmarile lor. Dupa ani de revolta, am inteles...
De asemenea, mi-a explicat ca oamenii mizerabili isi vor da arama pe fata mai devreme sau mai tarziu si vor incerca sa ma muste tocmai cand ma zbat mai mult ca sa-i ajut. Si dupa si mai multi ani de revolta si refuz, acum vad ...si inteleg.
Privindu-l pe tata am observat ca oameni se pot imparti in doua categorii: cei care au acel ceva aparte in fiinta lor, acea stralucire de viata pe care le-o zaresti in privire, care ii ridica parca deasupra existentei si ...cei care n-o au. E sclipirea pe care o recunosteau ceilalti in ochii mei inca de cand eram mica... ca fiind aceeasi cu a lui.
(Criteriul stralucirii din privire il folosesc si azi, de fiecare data cand intalnesc pe cineva...)
Langa tatal meu am invatat sa gandesc si sa simt. Am inteles ca un om de onoare, un barbat demn nu va putea iubi decat o femeie cu adevarat valoroasa. O femeie pe care sa o respecte, sa o admire si sa o doreasca langa el, mai mult decat orice, cu toate simturile.
Tata mi-a aratat ca sentimentul asta poate fi pastrat si aparat in pofida a absolut orice.

Tot el m-a invatat si ceea ce nu trebuie sa accept. Pentru ca acea femeie cu adevarat valoroasa trebuie sa fie, mai presus de orice, puternica si demna.
M-a facut sa inteleg ca barbatul are in povestea lui, sansa, trenul lui spre fericire, pe care poate sa-l recunoasca sau nu, poate sa-l prinda sau nu. Iar in drumul sau spre gara si in tren... e acea femeie ... care trebuie sa stie cum si cat sa lupte pentru a transforma iubirea ei in acest expres spre fericire.
Tatal meu a vazut ca sunt cea care poate sa inteleaga toate acestea.. si n-ar fi putut astepta mai putin de la mine.

Inainte sa ajung sa-i arat ca a avut dreptate, tata a plecat...
-
Era o seara de vara si cum stateam pe banca alba, in parcul cu felinare, cu capul in poala lui, puteam sa vad cerul, printre crengile copacilor. Era senin. El imi citea din romanul acela despre sobol si arici... si atunci am realizat ca as putea sa-i ascult vocea la nesfarsit, pentru ca imi dadea o liniste... pe care n-o mai simtisem de cand eram mica.
Iubitul meu m-a invatat ca perseverenta picaturii de apa distruge duritatea stancii si o prabuseste din inalt. Si m-a invatat asta nu doar foarte timpuriu, ci si la timp, pentru ca urma sa am nevoie de multa perseverenta...
In bratele lui am regasit acel “acasa” lasat in copilarie, acel dulce somn din haina bunicului, acea caldura dupa care tanjeste orice fost bebelus...
Ma gasesc surprinsa si magulita de fiecare data cand imi intinde zambind ultima bucatica de ciocolata, ultima felie de portocala... pentru ca ochii veseli, de copil, ii stralucesc in acel mod minunat si regasesc senzatia ca fericirea mea... e cel mai important lucru.
In momentul in care, pe munte, imi ia toate bagajele, desi el duce incarcatura cea mai grea iar eu raman singura care nu duce nimic, privirile zambitoare celor din jur imi amintesc de celor din parc, cand eu eram singura cu batistute pe leaganul rece, iar sentimentul e acelasi: cineva se gandeste mereu sa-mi fie bine...

Am invatat de la iubitul meu cat de importanta e puterea de a-ti recunoaste greselile si am admirat sinceritatea lui in a-si cere iertare. I-am simtit de atatea ori respectul pentru puterea si dedicatia cu care mi-am urmat drumul si m-am simtit, la randul meu, ca si fetita frumoasa care se plimba cu bunicul, admirata.
Insa mai presus de orice, iubitul meu mi-a aratat ca nu m-am inselat asupra deciziilor mele. Mi-a demonstrat ca, intr-adevar, si ingerii cad, insa ca atat decizia mea initiala de a-i considera ingeri cat si cea de a ramane in lupta pentru a le reda zborul au fost cele mai bune alegeri.

Ca alegerea trenului tau...

Pura fictiune.

Intru si privesc in jurul meu tacuta, ca un copil care paseste intr-un muzeu vast. Dupa atatia ani... in casa lui... fara el! Lucrurile lui peste tot, vechi sau noi, stiute sau nu. Cate un colt striga cate o amintire, evoca o voce, o gluma, un raset, o buza muscata... Imaginea ii apare, transparenta, peste real, facand ceva ce a facut candva...

Imi doresc sa inchid ochii, sa ies din starea de constienta, dar mi-e cu neputinta... Captiva pana si in insomnia lui. Ma supun...si ma las prada amintirii...
-
Cand s-au ivit zorii, era prezent. Era timpul real. Era intreaga lume care isi relua cursul, intregul timp care nu se oprise si nu se intorsese din cauza unei singure nopti. Am deschis ochii si el ma privea cu aceeasi tacere de complicitate, cu aceeasi durere straverzie a vinovatiei mele si cu acelasi sentiment negat.

Insa in noaptea ce abia se incheiase...
Era frig… era una dintre noptile acelea in care nu-ti doresti in totalitate sa fii acolo, dorinta de a fi in orice alta parte fiind la fel de incompleta...
Statea langa mine pe banca de lemn, afara, radea vesel si parea incredibil de… liber. Inexplicabil de liber la doar cateva ore de la... un sentiment opus libertatii. Parca pasise peste un prag invizibil.
Tremuram si il priveam, nestiind daca ar trebui sa plec sau sa raman, sa accept sau sa refuz sa inteleg. “Ti-e frig?” si zambetul lui ce dorea sa-mi evoce atatea atatea momente legate de el si de frig, ma facea sa tremur si mai tare pe muchia nehotararii mele…
Mi-a dat haina lui.. si i-am simtit aerul si bratele, in timp ce o aseza incet pe umerii mei. Ma privea urmarind dorinta mea de mai mult. Si o gasea.
Mi-am asezat capul pe mana lui sprijinita pe masa si am ascultat cuminte chitara… apropiindu-ma si mai tare de el, deoarece frigul meu era acum psihic, palind in fata caldurii apropierilor trecute. M-a privit… ca un parinte care isi iarta copilul care a facut o boacana mare.dar si-a ispasit pedeapsa indelungata. Si m-a luat in brate…

Tarziu in noapte, ramasi doar noi in camera aceea mare, langa soba in care focul ardea mocnit, pocnind neasteptat din cand in cand, stateam fata in fata pe fotolii si ne priveam… si vorbeam... Imi povestea despre tot ce nu simte pentru ele... despre tot ce nu va fi pentru altcineva...
Invatase de curand cum sa-mi priveasca noul chip. Invatase micile pretexte ale apropierii intamplatoare, invatase cum sa lase loc afectiunii pe care vroia sa o primeasca... sau doar sa ii verifice disponibilitatea, sub pretextul jocurilor la fel de intamplatoare, in care eu intram de fiecare data, intr-un fel sau altul...
-
Nu stiam nimic si nu spuneam nimic concret, doar privirile ne erau grele de atatea cuvinte...
Nu mai eram a lui.. si asta tipa in fiecare gand, pentru ca... nimic din tot ceea ce existase, n-a disparut vreodata. Doar...se schimba in mod constant. Se modifica incet cu fiecare fuga, cu fiecare cuvant, cu fiecare tacere, cu fiecare privire inteleasa... Iar timpurile pareau atat de stravezii, incat prin prezent se vedea trecutul, iar privind in trecut, ne loveam in permanenta de prezent.
Pentru prima data, in noaptea aceea, mi-a povestit ce facuse dupa ce am plecat. Am incremenit acolo, sub ochii lui, care sorbeau cu nesat acea ultima, tarzie euforie a durerii lui prin durerea mea.

O lacrima mi-a alunecat pe obraz si am iesit, sperand ca aerul rece al noptii sa-mi paralizeze simturile... Ideea ca el ar fi putut sa nu mai fie... ca a incercat sa renunte...dupa plecarea mea... imi urla dureros in timpane...in minte...in tot ce mai puteam sa simt. Cine esti?... Cat m-ai iubit? Si-acum cat.....? Daca as fi putut sa nu-mi raspund... sa nu gasesc raspunsul ... in mine sau in el...
Intorcandu-ma, l-am vazut privindu-ma...si pentru prima data, am simtit ca intelege! Ca intelege de ce am plecat si de ce sunt inca acolo. Ca intelege tot ceea ce este dincolo de intelegere si de puterea de a explica.
I-am atins tampla, obrazul, buzele, ramase impietrite, stand insa in fata mea ca dovada vie a tuturor vorbelor spuse vreodata... Si le-am tradat tacerea cu un sarut inecat in nebunia disperarii de a ramane intre timpuri... Gurile se sfasiau lacome, trupurile se striveau imbratisate, in dorinta absurda de a contopi cele doua franturi de timp, pentru a nu frange iluzia acelei clipe...............

Lucrurile nu s-au intamplat asa. E fictiune.
In realitate...
Cand s-au ivit zorii, era prezent. Era timpul real. Era intreaga lume care isi relua cursul, intregul timp care nu se oprise si nu se intorsese din cauza unei singure nopti. Am deschis ochii si el ma privea cu aceeasi tacere de complicitate, cu aceeasi durere straverzie a vinovatiei mele si cu acelasi sentiment negat...

Pragul nebuniei...

Mergea cat putea de repede fara sa observe oamenii sau locurile prin care trecea. Privirea ei nu cauta nimic din ce-ar fi putut gasi acolo... Era intuneric si incredibil de frig pentru o noapte de toamna iar ea nu apucase sa se imbrace prea gros cand a simtit ca pur si simplu ...trebuie sa plece. Culorile orasului ramaneau in urma, lasand dare lungi de lumina, ca si cand ai privi in gol spre cer, intr-o ploaie de stele. Parca nici drumul nu il vedea, corpul ei fiind chemat si purtat spre acel loc cu o forta inexplicabila. Isi dorea sa ajunga! Isi dorea din ce in ce mai mult sa ajunga si pe masura ce dealul se apropia, mersul ii devenea din ce in ce mai grabit, incercad parca sa calce sub pasii ei hotarati toata nedreptatea pe care nu putea si nu vroia sa o inteleaga. Muschii ii oboseau, si simtea cum aerul rece ii ingheata plamanii, in timp ce in jurul lui, in cosul pieptului, serpi de foc misunau, strivind totul in calea lor... tot ce se zbatea a fi caldura si frumusete.
-
La capatul drumului si al puterilor... se opri si cazu incet in genunchi... privind neputincioasa, in timp ce zeci de lacrimi fierbinti incepusera sa-i brazdeze obrajii. In sfarsit singura cu el...sau singura cu ea insasi. Pentru ca de-atata timp, vocea ei interioara luase vocea lui si il auzea astfel mereu soptindu-i gandurile ei. Insa gandurile corecte. Lucrurile pe care stia ca el i le-ar fi spus. Raspunsurile pe care, in adancul sufletului, stia ca el i le-ar fi dat. Dar a trecut atat de mult timp in care glasul lui tacuse ...
"Am venit..." si in clipa in care a atins incet piatra rece, a izbucnit intr-un plans in care ar fi vrut sa inece tot ce-a simtit vreodata. "Unde esti??..." Si o durere infernala incepu sa-i striveasca intreaga fiinta... Durerea neputintei de a sta si a privi spre ceea ce nu mai este... Durerea inimaginabila a golului ce-si urla incontinuu,cu toate fortele, nevoia de EL.. gol ce nu se va schimba...nici macar odata cu ea.
Isi amintea de noptile in care a venit vesela la el, in acelasi loc, de noptile in care i-a adus prajituri si a stat, povestindu-i despre viata ei.. Si-a amintit de noaptea in care a venit intr-un suflet si a plans de fericire, spunandu-i tot ce traise...si tot ce pastra cu atata dragoste in sufletul ei...
Iar acum, cand drumul ei parea ca nu se poate continua, cand totul devenise fara sens, ca amintirea unui vis absurd dimineta, .. iar tot universul ei parea sa nu fi existat vreodata, fugise catre singurul adevar ce nu se va clinti niciodata, nici in absenta existentei sale..
"Ce fac? ...Ce fac acum? Unde pornesc cand drumul se inchide? " si lacrimile ii cadeau grele, lasand urme ciudate pe cenusiul rece al pietrei. "M-ai invatat cum trebuie sa lupt, unde trebuie sa ajung...dar niciodata cum trebuie sa pierd, cum sa accept irealizabilul. Intangibilul. M-ai invatat despre drumul meu, dar m-ai lasat singura inca de la inceput... De unde sa stiu daca e bine ce am ales?.. "
Frigul se simtea tot mai acut, vantul aducea cateodata urme vagi din zgomotul orasului ale carui lumini se zareau licarind la poalele dealului. Incepea sa tremure usor. Incerca sa regaseasca vocea gandurilor ei, incerca sa auda singura voce a lui care ii mai putea spune ce trebuie sa faca.
-
"...Unde am gresit?...Poate ca asta nu e drumul meu...E cu putinta?? Am indreptat tot ceea ce sunt pe drumul asta spre ceea ce vreau... Dar ..e drumul sau destinatia ? Care din ele imi este scop suprem ? Mi-e teama ca esti singurul pe care..." alte doua lacrimi mari... si altele...
Le sterse. Realiza ca intreaga ei existenta era o cursa in cautarea LUI. A amintirilor, a dorintelor, a viselor lui ucise. Simtea ca ea poate fi singurul lui mod de a trai... "O sa intelegi intr-o zi ca dupa un timp nu mai traiesti prin tine..." Era vocea lui!!! ...Realiza ca isi pusese in urma cu multi ani existenta in continuarea existentei lui. Iar acum mergea cuminte pe acelasi drum, acceptand mai degraba moartea decat capitularea, pentru ca acum nu doar viata ei micuta era in mainile ei. Nici macar viata lui, pentru asta era acum prea tarziu... Era ceea ce ea isi dorise pentru el ! ... Si isi dorise asta...cu tot ceea ce el crease in sufletul ei. Cu tot ceea ce el o facuse sa fie! Si sentimentul acela o facea acum sa se simta mai "acasa" decat oriunde... Intotdeauna "acasa" a fost acolo unde era el. Simtamantul acela era acum singurul care o facea sa ii fie cald, sa se simta protejata. Isi gasea un loc in interiorul lui. Locul ei ! ...Asta e ceea ce ramane. Aici se poate intoarce mereu. Aici e sensul si puterea de a intelege lucrurile. De aici va sti intotdeauna unde trebuie sa ajunga...
"Nu m-ai invatat sa accept irealizabilul, intangibilul... pentru ca stiai ca nu voi renunta. Nu ai ales in locul meu. Eu trebuia sa aleg. Pentru tine... Mi-am ales drumul. Ma incred in ce te incredeai ca sunt. "
Isi sterse fata cu mainile reci, se ridica... atinse cu toata duiosia numele iubit, pe marmura care ii oglindea chipul, printre umbrele noptii.
"Nu m-ai invatat niciodata sa pierd... de ce m-ai fi invatat?!... "

Despre sobolani sau gustul pacatului...

Cum e ?
Cum e sa privesti in jurul tau si sa vezi toate vietile lor marunte, toate visele lor tangibile, concrete si seci, toate sentimentele lor scurte, haituite de frustrare si limitate de frica, ca fuga disperata a unui schingiuit...?
Cum e sa vrei sa atingi inaltul catarandu-te intr-un copac ce nu creste si nu rezista sub greutatea dorintei tale, coborandu-si si incurcandu-si patetic crengile, oftand in absenta fermitatii esentei lemnoase?
Cum e sa iti desfaci bratele pentru a-i imbratisa, vrand sa ii inveti euforia zborului, iar ei sa fuga ca sobolanii care-ncotro, fericiti de bucatile de gunoi furate din cotloane, in timp ce tu nu-i observai, privind piscurile spre care urma sa-i inalti? Ramai privind dupa ei cum sunt mandri de inteligenta lor, cum se bucura fiecare singur si cum se simt norocosi ca au ceva ce tu nu ai... Ajunsi departe de tine isi vor intoarce capetele spre tine si te vor privi cu superioritate si mila. Vor simti o vinovatie placuta si vor astepta nerabdatori orice semn, pentru a-l considera invidie, durere a ta. Abia atunci gunoiul lor va fi una cu ei si echilibrul lor va fi temporar atins.
Te-ntrebi atunci ce faci in locul ala? Intreaba-te...
-
Cum e sa vrei sa oferi un lucru atat de pur iar ei sa-l prinda cu mainile lor murdare, sa-l intoarca pe toate partile, sa-l rupa pentru a incapea in campul lor vizual ingust, sa incerce sa potriveasca bucatile printre mizeriile gandurilor lor imbacsite iar apoi sa vrea sa te convinga ranjind dispretuitor ca n-au fost decat bucati mici, care nu se potrivesc si care au si ele, petele lor...?
Remarci uimit ca ei nu pot simti spre bine. Le paralizeaza simturile in directia aceea, a frumosului, a sublimului. Te privesc cu ochi goi, tulburi si simt ca vrei sa le furi gunoiul... Te musca preventiv si fug, baricadand drumul in calea ta. Acum sunt in siguranta... si continua exaltati spre singura senzatie ramasa: gustul pacatului. Gustul raului pe care nu il primesc, ci il fac, ceea ce ii diferentiaza si ii inalta!
Plini de temeri si frustrari, betia pacatului e ca fuga disperata care scuteste de gandit, pentru ca agitatia si oboseala substituiesc adrenalina fericirii, vantul rece in fata da iluzia schimbarii imaginilor iar deplasarea haotica in viteza pare cale de evolutie.
Te-ntrebi cine sunt cei din jurul tau? Intreaba-te...
-
Cum e sa cladesti castelul nemuririi tale, sa culegi cu toata grija fiecare piatra in parte, sa te asiguri ca locul in care o pui este mai bun decat oricare altul pentru ea... Sa iubesti fiecare piatra in parte, sa iubesti castelul pe masura ce il ridici incet, cu truda, sa iubesti pamantul pe care sta si vantul care-l mangaie, sa iubesti si oboseala crunta pentru ca e in slujba creatiei tale, sa iubesti sufletul castelului pentru ca e ceea ce i-ai daruit... ca apoi, intrand, sa vezi ca ei au ascuns in el viermi si putreziciuni? Cum e sa realizezi ca iti zambeau admirandu-ti fericirea de a vedea exteriorul muncii tale, in timp ce ei il surpau privindu-te in ochi, nelasandu-te sa il salvezi? Cum e sa cada totul sub ochii tai, peste tot sufletul tau, iar dorinta sa-ti urle infernal in tample?
Te-ntrebi cine esti? Intreaba-te...
Cum e?

Ingerul

"Gresesc oare cand spun "te iubesc", cand spun ca nu te-as lasa a pleci? Poate, poate ca tu nu vrei a ma lasa sa intru in sufletul tau, tu nu doresti ca eu sa iau locul lui in inima ta. ...Sunt bantuit, bantuit de imaginea ta, vesela sau trista. Tu esti viata pentru mine, fara tine eu nu sunt."(*)
-
...Poate daca n-ar fi fost excursia aceea, daca nu m-ar fi intrebat pe coridorul liceului daca voi merge, daca n-ar fi fost atat de vesel, daca nu m-as fi asezat in fata lui, daca nu i-ar fi fost rau colegei mele, ca el sa-i cedeze locul lui de la geam, daca nu as fi vrut sa dorm pe umarul lui, daca n-ar fi tremurat insesizabil mangaind-mi mana... daca nu m-ar fi impresionat tot ce-am simtit ca poate vibra... daca nu i-as fi trimis mesajul acela, daca nu m-ar fi cautat, daca nu mi-ar fi dat desenul, daca nu ar fi fost concertul, daca nu ar mai fi venit 1 mai...poate atunci nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat...
-
Ratiunea mi-a tipat in timpane sa stau departe, aproape cu aceeasi putere cu care toate lucrurile pe care incerca stangaci sa le ascunda, nemandrindu-se cu ele, ma atrageau spre el, cu cea mai mare duiosie. Nu vroiam nimic si nu faceam nimic, dar ma trezeam fiindu-mi dragi toate lucrurile ce ma duceau cu gandul la el...padurea, focul, noaptea, plimbarile, expresiile lui, fluieratul la coaja de ghinda, culorile in care se imbraca, bandanele, parfumul, discutiile despre nimic, taxiurile, forma numelui sau in agenda, pauzele in care venea intamplator, weekendurile, riscul, lucrurile nespuse... Dar poate mai mult decat orice m-a impresionat feul in care o iubea...felul in care o iubise... M-a coplesit greutatea sentimentului ascuns intr-un suflet de copil, ca imensitatea acelor cladiri enorme...in fata carora nu poti decat sa privesti uimit si sa taci. Credeam ca nimic nicicand nu va putea depasi sentimentul acela, insa el avea sa-mi conteste curand presupunerea...
"Si trec clipe, minute, ore, zile, luni si eu... nu ma mai satur de tine, de privirea ta, de prezenta ta calda. Dar vine furtuna in sufletul tau, eu sunt un biet vaporas pe marea sufletului tau. Te strig, te alint, furtuna dispare, eu supravietuiesc, umplu un gol in sufletul tau acum ranit si golit de iubire, corpul tau prinde viata in mainile mele, te vad inflorind si aratandu-ti splendoarea ca o floare minunata de vara. Dar piedicile puse de tine nu se opresc aici..."(*)
Era un copil si adoram sa-l privesc jucandu-se. Poate era copil pentru ca asta adoram, poate daca i-as fi dat alt rol, ar fi fost altfel...poate nu. Poate daca i-as fi spus adevarul... (Despre tot, nu doar despre ce simteam pentru el.) Imi placea sa-i descopar lumea si pe masura ce faceam asta, transformam pentru el universul si timpul.. si "a simti", astfel incat sa le pot pune cap la cap si sa i le pot lasa ca "jucarii"...
"Va mai trece o vreme pana sa gasesc ceea ce caut, cand cred ca gasesc, pierd, iar cand nu gasesc, caut, caut neincetat ceva, dar nu stiu ce."(*)
Cand timpul insa a inceput sa-si ceara drepturile asupra universului.. a inceput si goana pentru a ascunde amintirile, pentru ca "a simti", ramas singur, sa nu le distruga pe toate....
-
Cand a lasat jucariile si a inceput sa ma priveasca cu ochii aceia mari si atat de adanci...doar pe mine? Cand a inceput sa intuiasca atat de fin unele lucruri? Cand s-a facut metamorfoza intre copilul care isi construia vesel o pereche de aripi si ingerul care si le ascunde tacut si ma priveste cu ochii aceia... care stiu ca eu stiu... dar fug de ceea ce eu spun, aratandu-mi drumul prin indicii pe care spera sa nu le urmez , fara sa ma caute unde spera sa ma gaseasca...?
"Ca Tezeu in labirint caut o iesire, spre lumina, spre viata. In bezna mintii mele, caut ghemul de aur, dar el nu e. Zeii rad de soarta mea, se amuza de tristetea mea, iar tu stai la iesire, poate ma vei astepta, sau poate vei pleca. Tu, lumina din intuneric, daca vei pleca, eu voi ramane mereu prins in acel labirint si voi ramane inchis in mintea mea, fara a putea iesi."(*)
Cateodata, cand nu esti atent, trenul pleaca din gara si tu ramai cu bagajele, privindu-l indepartandu-se, privind dupa ce nu se mai vede....Asa am ramas eu cu "a simti" cand timpul a plecat din univers. Dar timpul era facut sa plece, eu il creasem asa. Si in fata acestui fapt, el si-a tacut durerea infernala si mi-a facut drumul usor. Cu toate astea, universul chiar comploteaza pentru fericirea mea, iar el... e acolo!!! Oricat de bizar mi s-ar parea clipa de clipa, el e acolo si ma invata in permanenta despre "a simti" si despre a ierta...(timpul si universul ! ) Cu o ironie de nedescris, cand universul ma loveste si imi demonstreaza dureros ca timpul nu este nimic altceva decat un perpetuum mobile, "a simti" ma trimite fugind la poarta sufletului sau. Iar el... e acolo pentru mine!!
-
De ce simt cateodata ca unele lucruri le intelege mai bine decat oricine? De ce mi-a ramas sentimentul asta pentru el? De ce are impulsul de a ma proteja? De ce am impertinenta de a cauta refugiu intr-un gest al lui, cand sunt la pamant? De ce ma priveste asa...? ...De ce nu pot sa-l privesc altfel?
-
Niciodata nu voi sti cu certitudine daca ceea ce simt in el este realmente acolo sau doar dorinta mea il cladeste, il amplifica. Niciodata nu voi cauta sa inteleg cu luciditate ce-a fost sau ce-ar fi putut sa fie. Nici el nu ar permite asta, protejand cu rigurozitate distanta si, cand trebuie, tacerea dintre noi.
"Te rog sa ma ierti, greselile sunt scumpe, dar eu le astept rasplata amara, voi muri, sufletul meu va muri. Te iubesc, asa va fi mereu, te rog sa ma ierti, am gresit, astept moartea pe esafod ca orice criminal, eu te-am ucis, in mintea mea. Ma sting, mor, astept clipa de clipa sa te ridici din nou, dar tu nu vii, ai plecat departe, viata mea se rezuma intr-o clipa, cea pe care am petrecut-o cu tine. Mor, dar mor fericit. Adio. Iarta-ma."(*)
(*fragmente din scrisorile lui, peste care au trecut anii...)