E slabiciune sau putere?

Intotdeauna am fost atrasa pana la pasiune de aceste doua extreme. Ciudat, dar de ambele concepte simultan. Poate pare inceput de personalitate multipla, dar eu cautam acea punte... acele multe poduri de fapt, intre ele. Pentru ca unul dintre poli se vedea, era realmente evident, celalalt insa era doar banuit si ajungeam la el pe calea puntilor.
Slabiciunea ma impresiona, ma induiosa si nu de putine ori imi cutremura intreaga fiinta. Sentimentul acela in care recunosti ca esti mic si neputincios, in fata a ceea ce vrei. Ca daca lucrurile se intampla intr-un mod nefast, lumea ta se va prabusi din nou si suferinta ta care tace va striga mut in tamplele tale pana iti vei simti creierii dizolvandu-se, iar durerea aceea a sufletului tau va fi ca un cuib de serpi care vor misuna fara mila si iti vor mistui tot in cosul pieptului... ...Sa ai capacitatea sa simti asta! Oare toata lumea sufera? Poate. Dar... asa? Ca sa simti asa trebuie sa te fi lovit zdravan...si asta presupune sa fi cazut de la o inaltime considerabila. Si mergand pe firul invers, presupune capacitatea de a ajunge acolo sus. (Sau..labilitate emotionala. Dar sa luam primul caz..)
Puterea! De regula dorita, cateodata dorita pana in clipa in care apare cu fatza si toate reversurile ei... are atat de multe sensuri incat fiecare individ are o alta definitie pentru ea. De regula suma necesitatilor cauzate de frustrarile sale (sau invers). Sa luam puterea data de linistea interioara, de echilibrul datorat sentimentului ca te simti bine, te simti "acasa" in lumea ta, construita din ceea ce esti, ceea ce vrei, cee ce poti si oamenii pe care te poti baza pentru toate astea. Puterea data de increderea in tine si in acei oameni din lumea ta, nascuta din inversunarea de a-ti implini visele, de a lupta pentru ceva "sacru" pentru tine. Puterea aceea care uita ca esti mic, ca orice muritor, si te lasa sa te simti imens in zborul tau, pentru ca esti in slujba unui ideal care prin ceva, depaseste mediocritatea. Puterea pe care o ai stiind ca oricat de vitreg ar fi drumul tau si orice intorsatura va lua, cineva va fi mereu langa tine si astfel nu vei fi niciodata pierdut... Puterea fericirii intretinuta cu fericire.

Sa luam un sentiment care intotdeauna a fost cu un pas inaintea puterii mele de intelegere, desi si aceasta era in continua expansiune. Iubirea aceea imensa, definitiva, unica de asemenea proporti in viata, care apare si se mentine, dincolo de orice logica si mai ales, care nu are nicio sansa de implinire. Acea iubire care nu e o infrumusetare si o recunostinta a drumului spre ceea ce vrei sa obtii. Nu se bazeaza pe reusite, nu e o speranta. E doar... o stare de fapt. Stii foarte bine cum si cat iubesti, dar nu ai nicio speranta legata de asta, ti-ai acceptat nesansa si cursul lucrurilor. Viata ta merge inainte, traiesti si te comporti ca oricare altul, poate chiar ai o familie, o slujba si toate lucrurile care te mentin ocupat. Sau poate ai ramas fidel fantomei iubirii tale si nu incercat sa presupui ca iubesti pe altcineva. Si peste toate astea, sentimentul tau traieste cuminte in tine, fara sa fie intretinut de muza sa. Doar tu il hranesti in taina, sufletului tau.
Si atunci, inevitabil ma intreb: ce este de fapt, slabiciune sau putere? Este slabiciunea de nu putea merge mi departe, de a nu avea taria de a renunta si a crea o noua iubire, care sa-ti faca bine? Sau, din contra, este puterea de a pastra ceea ce e sfant pentru tine, in ciuda a tot? E forta si maturitatea psihica de a nu te ascunde de tine fugind mereu spre ceva satisfacator, taria de a accepta ceea ce esti, pentru ca evolutia ta, opus stagnarii, reprezinta a trece prin stadiile vietii tale, nu a te opri la o etapa (aceea a cautarii, a pornirii in permanenta e la zero) si a te pacali ca asta presupune schimbare si evolutie, ca si cum ai sta intr-o gara si ai privi trenurile trecand, in loc sa alegi unul si sa iti faci drumul tau... Eu nu prea cobor din tren in gari.. chiar daca stationeaza mai mult... e slabiciune sau putere?

"Adam"

"Privirea lui se framanta pe sanii ademenitori si pe buzele ei umede care, vorbind si zambind, parca-l dojeneau si-l chemau. Isi dadu seama ca se pierde. O clipa de va mai asculta glasul ei si nu-si va smulge privirea de pe sanii ei, are s-o ia in brate , s-o omoare in sarutari..." (Adam si Eva - L. Rebreanu)

Nu-mi amintesc ce luna sau ce anotimp era cand l-am cunoscut, dar era frig pentru ca ne-am intalnit zgribuliti la usa mea, probabil era iarna; apoi mi-a fost prezentat, intr-un moment in care nu doream si nu cautam nimic in plus.

...Enigmatic? -Tocmai pentru ca misterul lui era estompat altfel decat al altor oameni. Exista atitudini evidente ce striga "taina!...ceva ascund prin mine!"-tacerea, privirea goala, pierduta, cautand un punct ratacit, calmul... Misterul lui insa imi vorbea in alta limba si se juca, zambind, cu mine... Asta mi-a dat senzatia de fals. Pentru ca eram in imposibilitatea de a diferentia ceva fals de ceva ce nu corespundea regulilor confirmate de catre oameni pana atunci...
Oamenii nu ofera gesturi gratuite. Nu zambesc decat daca le-ai zambit, iar daca o fac ei prima data, e un gest scurt, retinut, ce invita si roaga la unul similar din partea ta. Refuza-i si nu-l vor repeta sub nicio forma. Insa el mi-a suras din toata inima. Pentru el nu era aparare, scuza, conformare... pentru el era doar faptul, nu si explicatia acestuia. Surasul liber, neingradit de nimic in fata noului a fost primul contrast care a incercat sa ma opreasca un moment asupra lui. Atat m-am si oprit in ziua aceea...
Ii eram atat de draga (fara niciun aparent motiv al meu) si era atat de simplu in siguranta sentimentelor lui, incat...mi-ar fi fost imposibil sa fac ceva ce nu corespundea imaginii angelice pe care mi-o crease. Imagine (si sentimente) ce il oglindeau de fapt.
Gasise in mine un cui in care sa-si agate propriul portret si imaginile ni se confundau. Astfel, ma purtam asemeni lui.
Ma iubea cu o pasiune in permanenta flamanda, insatiabila si toate simturile ii erau asmutite spre mine. Simteam in el o pofta instinctuala cu care mi-ar fi devorat fiecare centimetru din corp. Si adora cu precadere femeia din mine, si nu fetita care dormea cu ursulet. Faceam din noapte zi si dormeam pe apucate, nu stiam ce data e, ce ora, nu ne pasa unde eram. Doar ceasul meu imi amintea dimineata ca trebuie sa ajung la liceu si il aruncam vesela din pat. Iar el ma ducea pana in fata liceului, unde ma si astepta dupa ore. Apoi ne plimbam, observam tot felul de lucruri banale, pe care nu le remarcasem niciodata pana atunci. Radeam mult si ne prosteam si imi facea tot felul de surprize micute care-mi inveseleau fiecare moment din zi. Picta si desena orice ii venea in minte si era mandru ca un copil. (si nu era inocenta specifica varstei, pentru ca.. era cu cativa ani mai mare decat mine...vreo 8 parca) Pentru prietena lui eu ii eram verisoara, iar pentru prietenul meu, el era... un amic.
Uneori mergeam cu el la lucru si invatam. Statea la o masa, departe de mine si fuma incet, calm, privindu-ma... Alteori statea ore in sir, zile intregi langa mine in sala de lectura, citind si imi transcria pasajele care ii placeau in agenda. I-a placut la nebunie "Adam si Eva", spunea ca iubirea pe care o traia era momentul ideal in viata lui in care sa o citeasca si sa o simta.
Treceau uneori zile intregi in care nu-l lasam sa ma atinga, sa ma sarute. Iar el imi prindea capul in maini si ma saruta su pofta pe obraji, ca pe un copil icredibil de dulce, caruia nu poti sa-i rezisti. Imi spunea ca sunt "pushtiul lui preferat" si astepta cuminte ca revada femeia.
Stateam seara in casa aceea mare, doar noi si cainele lui, pe care il indragea atat si care, la randu-i, incepea sa ma indrageascape mine.
Alteori il duceam noaptea departe de oras si il lasam sa alerge liber. Nici macar cainele lui nu era supus unor reguli normale! Nu era obisnuit cu zgarda, desi era mare si de multe ori ma darama in joaca lui. Cand trebuia sa il tina legat ii punea la gat un batic de care agata o lesa, ceea ce-i dadea un aer strengaresc.
Totul la el era atat de tipic lui... lipsa intrebarilor existentiale, lipsa viselor pe termen lung, a dorintei de siguranta, a precautiei, a ambitiei de a obtine ceva, a fricii de necunoscut, a inhibarilor de orice tip...si iubirea aia care ironiza totul...
Mi-a aratat ceea ce nu-mi puteam imagina ca exista. Iubirea pe care mi-a purtat-o a fost, probabil, cel mai brut, cel mai pur tip de iubire pe care mi-a fost dat sa-l intalnesc. Mi-a aratat cum sa iubesti...pentru simplul motiv ca acel om merita sa-l iubesti, iti inspira asta! Chiar daca nu e reciproc, chiar daca nu intelege sau nici macar nu te cunoaste. Era felul lui personal de a iubi si ii port cel mai profund respect pentru asta. M-a invatat sa traiesc azi. Si sa iubesc azi. Si sa ma bucur de tot ce azi imi poate oferi... Mi-a ramas exemplul lui in minte si azi. Si desi nu pot sa-l urmez intocmai, imi aminteste deseori de adevarata valoare a lucrurilor. Astfel, nu regret nicio clipa din timpul dedicat lui!

Cand s-a intamplat totul...?

Imi amintesc o zi in care m-am trezit si era toamna. Ma trezisem cu sufletul plin de cea mai pura veselie a unei noi zile...viata incepea din nou, iar eu eram acolo!! Am fugit spre bucatarie, de unde venea un miros placut si cald si unde stiam ca cineva se va bucura sa ma vada. Apoi am tras un scaun foarte mare...si m-am catarat pe el ca sa ajung la fereastra. Am vazut afara doi copii care incercau sa miste o creanga mare cu frunze uscate, langa ei doi oameni mari care vorbeau si peste tot...maro si galben si roscat si umed. Iar eu stateam cuminte pe scaunul meu si priveam cu ochi mari si lacomi imaginea aia plina de simturi si adulmecam racoarea...imi era atat de bine!

Apoi a fost alta dimineata. Tot toamna, dar acum stiam ca e 4 septembrie. Stiam ca trebuie sa-mi iau rucsacul si sa ies pe usa aia disimuland tristetea si nodul imens din gat. Trebuia sa ajung la masina si sa plec, lasand in urma vara si toate sentimentele prin care atinsesem cerul, fericirea, absolutul... Am deschis usa si...l-am vazut! Era posibil?? O fractiune de secunda in care tristetea s-a transformat in cea mai placuta surprindere iar nodul din gat tinea acum lacrimi de fericire. Am iesit in aerul rece al diminetii si l-am cautat peste tot cu privirea. Disparuse... A fost acolo sau mi s-a parut? Asteptam sa plec, privind in gol, cand a aparut, cu mersul lui calm si hotarat. Privirea lui de atunci...urma sa fie ceea ce nimeni n-a putut egala vreodata. Taceam si ne spuneam atat de multe, urma sa plec dar asta ne aducea atat de aproape, nu era timp nici pentru un pas, dar puteam sa zburam atat de sus...Stiam ca pot sa fac orice. Absolut orice. Am pornit. Si prezenta lui era atat de intensa incat nu mai stiam cat din mine sunt eu... Il iubeam! cu o forta care ma speria, pentru ca o simteam mai puternica decat mine. A fost singura frica pe care am iubit-o si singura forta realmente mai puternica decat mine.
E toamna si azi. Ploua incet si vantul imi flutura parul dupa bunul sau plac. Merg repede printre oameni, printre cladiri, prin amintiri si idei haotice, fara sa vad cu-adevarat nimic in jur. Merg mult si imi doresc ca drumul sa nu se sfarseasca prea curand. Ma gandesc ca lucrurile nu ajung in final la perfectiune ci se termina cand realizezi ca perfectiunea nu exista. Nu mai vreau sa ajung nicaieri, asa ca imi aleg drumuri cat mai lungi. Imi las in vestiarul spitalului hainele, rucsacul si toata lumea mea de afara. In hainele albe pasii imi sunt altfel si pana si sufletul imi urmeaza alte reguli. Timpul, dorinta, puterea capata brusc alte definitii si realizez ca sentimentul existentei mele in alb poate fi un substitut pentru orice. Ce inseamna asta?
Fata din 4 septembrie isi dorea ziua de azi aproape la fel de arzator pe cat imi doresc eu sa retraiesc acea zi a ei... iar fetita din fata ferestrei vroia doar sa simta cat mai mult o zi de toamna... Care e intriga? Pentru ca am trait punctul culminant, dar asta in mod cert nu poate fi deznodamantul...