Intru si privesc in jurul meu tacuta, ca un copil care paseste intr-un muzeu vast. Dupa atatia ani... in casa lui... fara el! Lucrurile lui peste tot, vechi sau noi, stiute sau nu. Cate un colt striga cate o amintire, evoca o voce, o gluma, un raset, o buza muscata... Imaginea ii apare, transparenta, peste real, facand ceva ce a facut candva...
Imi doresc sa inchid ochii, sa ies din starea de constienta, dar mi-e cu neputinta... Captiva pana si in insomnia lui. Ma supun...si ma las prada amintirii...
-
Cand s-au ivit zorii, era prezent. Era timpul real. Era intreaga lume care isi relua cursul, intregul timp care nu se oprise si nu se intorsese din cauza unei singure nopti. Am deschis ochii si el ma privea cu aceeasi tacere de complicitate, cu aceeasi durere straverzie a vinovatiei mele si cu acelasi sentiment negat.
Insa in noaptea ce abia se incheiase...
Era frig… era una dintre noptile acelea in care nu-ti doresti in totalitate sa fii acolo, dorinta de a fi in orice alta parte fiind la fel de incompleta...
Statea langa mine pe banca de lemn, afara, radea vesel si parea incredibil de… liber. Inexplicabil de liber la doar cateva ore de la... un sentiment opus libertatii. Parca pasise peste un prag invizibil.
Tremuram si il priveam, nestiind daca ar trebui sa plec sau sa raman, sa accept sau sa refuz sa inteleg. “Ti-e frig?” si zambetul lui ce dorea sa-mi evoce atatea atatea momente legate de el si de frig, ma facea sa tremur si mai tare pe muchia nehotararii mele…
Mi-a dat haina lui.. si i-am simtit aerul si bratele, in timp ce o aseza incet pe umerii mei. Ma privea urmarind dorinta mea de mai mult. Si o gasea.
Mi-am asezat capul pe mana lui sprijinita pe masa si am ascultat cuminte chitara… apropiindu-ma si mai tare de el, deoarece frigul meu era acum psihic, palind in fata caldurii apropierilor trecute. M-a privit… ca un parinte care isi iarta copilul care a facut o boacana mare.dar si-a ispasit pedeapsa indelungata. Si m-a luat in brate…
Invatase de curand cum sa-mi priveasca noul chip. Invatase micile pretexte ale apropierii intamplatoare, invatase cum sa lase loc afectiunii pe care vroia sa o primeasca... sau doar sa ii verifice disponibilitatea, sub pretextul jocurilor la fel de intamplatoare, in care eu intram de fiecare data, intr-un fel sau altul...
-
Nu stiam nimic si nu spuneam nimic concret, doar privirile ne erau grele de atatea cuvinte...
Nu mai eram a lui.. si asta tipa in fiecare gand, pentru ca... nimic din tot ceea ce existase, n-a disparut vreodata. Doar...se schimba in mod constant. Se modifica incet cu fiecare fuga, cu fiecare cuvant, cu fiecare tacere, cu fiecare privire inteleasa... Iar timpurile pareau atat de stravezii, incat prin prezent se vedea trecutul, iar privind in trecut, ne loveam in permanenta de prezent.
Pentru prima data, in noaptea aceea, mi-a povestit ce facuse dupa ce am plecat. Am incremenit acolo, sub ochii lui, care sorbeau cu nesat acea ultima, tarzie euforie a durerii lui prin durerea mea. 
O lacrima mi-a alunecat pe obraz si am iesit, sperand ca aerul rece al noptii sa-mi paralizeze simturile... Ideea ca el ar fi putut sa nu mai fie... ca a incercat sa renunte...dupa plecarea mea... imi urla dureros in timpane...in minte...in tot ce mai puteam sa simt. Cine esti?... Cat m-ai iubit? Si-acum cat.....? Daca as fi putut sa nu-mi raspund... sa nu gasesc raspunsul ... in mine sau in el...
Intorcandu-ma, l-am vazut privindu-ma...si pentru prima data, am simtit ca intelege! Ca intelege de ce am plecat si de ce sunt inca acolo. Ca intelege tot ceea ce este dincolo de intelegere si de puterea de a explica.
I-am atins tampla, obrazul, buzele, ramase impietrite, stand insa in fata mea ca dovada vie a tuturor vorbelor spuse vreodata... Si le-am tradat tacerea cu un sarut inecat in nebunia disperarii de a ramane intre timpuri... Gurile se sfasiau lacome, trupurile se striveau imbratisate, in dorinta absurda de a contopi cele doua franturi de timp, pentru a nu frange iluzia acelei clipe...............
Lucrurile nu s-au intamplat asa. E fictiune.
In realitate...
Cand s-au ivit zorii, era prezent. Era timpul real. Era intreaga lume care isi relua cursul, intregul timp care nu se oprise si nu se intorsese din cauza unei singure nopti. Am deschis ochii si el ma privea cu aceeasi tacere de complicitate, cu aceeasi durere straverzie a vinovatiei mele si cu acelasi sentiment negat...
