Despre sobolani sau gustul pacatului...

Cum e ?
Cum e sa privesti in jurul tau si sa vezi toate vietile lor marunte, toate visele lor tangibile, concrete si seci, toate sentimentele lor scurte, haituite de frustrare si limitate de frica, ca fuga disperata a unui schingiuit...?
Cum e sa vrei sa atingi inaltul catarandu-te intr-un copac ce nu creste si nu rezista sub greutatea dorintei tale, coborandu-si si incurcandu-si patetic crengile, oftand in absenta fermitatii esentei lemnoase?
Cum e sa iti desfaci bratele pentru a-i imbratisa, vrand sa ii inveti euforia zborului, iar ei sa fuga ca sobolanii care-ncotro, fericiti de bucatile de gunoi furate din cotloane, in timp ce tu nu-i observai, privind piscurile spre care urma sa-i inalti? Ramai privind dupa ei cum sunt mandri de inteligenta lor, cum se bucura fiecare singur si cum se simt norocosi ca au ceva ce tu nu ai... Ajunsi departe de tine isi vor intoarce capetele spre tine si te vor privi cu superioritate si mila. Vor simti o vinovatie placuta si vor astepta nerabdatori orice semn, pentru a-l considera invidie, durere a ta. Abia atunci gunoiul lor va fi una cu ei si echilibrul lor va fi temporar atins.
Te-ntrebi atunci ce faci in locul ala? Intreaba-te...
-
Cum e sa vrei sa oferi un lucru atat de pur iar ei sa-l prinda cu mainile lor murdare, sa-l intoarca pe toate partile, sa-l rupa pentru a incapea in campul lor vizual ingust, sa incerce sa potriveasca bucatile printre mizeriile gandurilor lor imbacsite iar apoi sa vrea sa te convinga ranjind dispretuitor ca n-au fost decat bucati mici, care nu se potrivesc si care au si ele, petele lor...?
Remarci uimit ca ei nu pot simti spre bine. Le paralizeaza simturile in directia aceea, a frumosului, a sublimului. Te privesc cu ochi goi, tulburi si simt ca vrei sa le furi gunoiul... Te musca preventiv si fug, baricadand drumul in calea ta. Acum sunt in siguranta... si continua exaltati spre singura senzatie ramasa: gustul pacatului. Gustul raului pe care nu il primesc, ci il fac, ceea ce ii diferentiaza si ii inalta!
Plini de temeri si frustrari, betia pacatului e ca fuga disperata care scuteste de gandit, pentru ca agitatia si oboseala substituiesc adrenalina fericirii, vantul rece in fata da iluzia schimbarii imaginilor iar deplasarea haotica in viteza pare cale de evolutie.
Te-ntrebi cine sunt cei din jurul tau? Intreaba-te...
-
Cum e sa cladesti castelul nemuririi tale, sa culegi cu toata grija fiecare piatra in parte, sa te asiguri ca locul in care o pui este mai bun decat oricare altul pentru ea... Sa iubesti fiecare piatra in parte, sa iubesti castelul pe masura ce il ridici incet, cu truda, sa iubesti pamantul pe care sta si vantul care-l mangaie, sa iubesti si oboseala crunta pentru ca e in slujba creatiei tale, sa iubesti sufletul castelului pentru ca e ceea ce i-ai daruit... ca apoi, intrand, sa vezi ca ei au ascuns in el viermi si putreziciuni? Cum e sa realizezi ca iti zambeau admirandu-ti fericirea de a vedea exteriorul muncii tale, in timp ce ei il surpau privindu-te in ochi, nelasandu-te sa il salvezi? Cum e sa cada totul sub ochii tai, peste tot sufletul tau, iar dorinta sa-ti urle infernal in tample?
Te-ntrebi cine esti? Intreaba-te...
Cum e?

Ingerul

"Gresesc oare cand spun "te iubesc", cand spun ca nu te-as lasa a pleci? Poate, poate ca tu nu vrei a ma lasa sa intru in sufletul tau, tu nu doresti ca eu sa iau locul lui in inima ta. ...Sunt bantuit, bantuit de imaginea ta, vesela sau trista. Tu esti viata pentru mine, fara tine eu nu sunt."(*)
-
...Poate daca n-ar fi fost excursia aceea, daca nu m-ar fi intrebat pe coridorul liceului daca voi merge, daca n-ar fi fost atat de vesel, daca nu m-as fi asezat in fata lui, daca nu i-ar fi fost rau colegei mele, ca el sa-i cedeze locul lui de la geam, daca nu as fi vrut sa dorm pe umarul lui, daca n-ar fi tremurat insesizabil mangaind-mi mana... daca nu m-ar fi impresionat tot ce-am simtit ca poate vibra... daca nu i-as fi trimis mesajul acela, daca nu m-ar fi cautat, daca nu mi-ar fi dat desenul, daca nu ar fi fost concertul, daca nu ar mai fi venit 1 mai...poate atunci nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat...
-
Ratiunea mi-a tipat in timpane sa stau departe, aproape cu aceeasi putere cu care toate lucrurile pe care incerca stangaci sa le ascunda, nemandrindu-se cu ele, ma atrageau spre el, cu cea mai mare duiosie. Nu vroiam nimic si nu faceam nimic, dar ma trezeam fiindu-mi dragi toate lucrurile ce ma duceau cu gandul la el...padurea, focul, noaptea, plimbarile, expresiile lui, fluieratul la coaja de ghinda, culorile in care se imbraca, bandanele, parfumul, discutiile despre nimic, taxiurile, forma numelui sau in agenda, pauzele in care venea intamplator, weekendurile, riscul, lucrurile nespuse... Dar poate mai mult decat orice m-a impresionat feul in care o iubea...felul in care o iubise... M-a coplesit greutatea sentimentului ascuns intr-un suflet de copil, ca imensitatea acelor cladiri enorme...in fata carora nu poti decat sa privesti uimit si sa taci. Credeam ca nimic nicicand nu va putea depasi sentimentul acela, insa el avea sa-mi conteste curand presupunerea...
"Si trec clipe, minute, ore, zile, luni si eu... nu ma mai satur de tine, de privirea ta, de prezenta ta calda. Dar vine furtuna in sufletul tau, eu sunt un biet vaporas pe marea sufletului tau. Te strig, te alint, furtuna dispare, eu supravietuiesc, umplu un gol in sufletul tau acum ranit si golit de iubire, corpul tau prinde viata in mainile mele, te vad inflorind si aratandu-ti splendoarea ca o floare minunata de vara. Dar piedicile puse de tine nu se opresc aici..."(*)
Era un copil si adoram sa-l privesc jucandu-se. Poate era copil pentru ca asta adoram, poate daca i-as fi dat alt rol, ar fi fost altfel...poate nu. Poate daca i-as fi spus adevarul... (Despre tot, nu doar despre ce simteam pentru el.) Imi placea sa-i descopar lumea si pe masura ce faceam asta, transformam pentru el universul si timpul.. si "a simti", astfel incat sa le pot pune cap la cap si sa i le pot lasa ca "jucarii"...
"Va mai trece o vreme pana sa gasesc ceea ce caut, cand cred ca gasesc, pierd, iar cand nu gasesc, caut, caut neincetat ceva, dar nu stiu ce."(*)
Cand timpul insa a inceput sa-si ceara drepturile asupra universului.. a inceput si goana pentru a ascunde amintirile, pentru ca "a simti", ramas singur, sa nu le distruga pe toate....
-
Cand a lasat jucariile si a inceput sa ma priveasca cu ochii aceia mari si atat de adanci...doar pe mine? Cand a inceput sa intuiasca atat de fin unele lucruri? Cand s-a facut metamorfoza intre copilul care isi construia vesel o pereche de aripi si ingerul care si le ascunde tacut si ma priveste cu ochii aceia... care stiu ca eu stiu... dar fug de ceea ce eu spun, aratandu-mi drumul prin indicii pe care spera sa nu le urmez , fara sa ma caute unde spera sa ma gaseasca...?
"Ca Tezeu in labirint caut o iesire, spre lumina, spre viata. In bezna mintii mele, caut ghemul de aur, dar el nu e. Zeii rad de soarta mea, se amuza de tristetea mea, iar tu stai la iesire, poate ma vei astepta, sau poate vei pleca. Tu, lumina din intuneric, daca vei pleca, eu voi ramane mereu prins in acel labirint si voi ramane inchis in mintea mea, fara a putea iesi."(*)
Cateodata, cand nu esti atent, trenul pleaca din gara si tu ramai cu bagajele, privindu-l indepartandu-se, privind dupa ce nu se mai vede....Asa am ramas eu cu "a simti" cand timpul a plecat din univers. Dar timpul era facut sa plece, eu il creasem asa. Si in fata acestui fapt, el si-a tacut durerea infernala si mi-a facut drumul usor. Cu toate astea, universul chiar comploteaza pentru fericirea mea, iar el... e acolo!!! Oricat de bizar mi s-ar parea clipa de clipa, el e acolo si ma invata in permanenta despre "a simti" si despre a ierta...(timpul si universul ! ) Cu o ironie de nedescris, cand universul ma loveste si imi demonstreaza dureros ca timpul nu este nimic altceva decat un perpetuum mobile, "a simti" ma trimite fugind la poarta sufletului sau. Iar el... e acolo pentru mine!!
-
De ce simt cateodata ca unele lucruri le intelege mai bine decat oricine? De ce mi-a ramas sentimentul asta pentru el? De ce are impulsul de a ma proteja? De ce am impertinenta de a cauta refugiu intr-un gest al lui, cand sunt la pamant? De ce ma priveste asa...? ...De ce nu pot sa-l privesc altfel?
-
Niciodata nu voi sti cu certitudine daca ceea ce simt in el este realmente acolo sau doar dorinta mea il cladeste, il amplifica. Niciodata nu voi cauta sa inteleg cu luciditate ce-a fost sau ce-ar fi putut sa fie. Nici el nu ar permite asta, protejand cu rigurozitate distanta si, cand trebuie, tacerea dintre noi.
"Te rog sa ma ierti, greselile sunt scumpe, dar eu le astept rasplata amara, voi muri, sufletul meu va muri. Te iubesc, asa va fi mereu, te rog sa ma ierti, am gresit, astept moartea pe esafod ca orice criminal, eu te-am ucis, in mintea mea. Ma sting, mor, astept clipa de clipa sa te ridici din nou, dar tu nu vii, ai plecat departe, viata mea se rezuma intr-o clipa, cea pe care am petrecut-o cu tine. Mor, dar mor fericit. Adio. Iarta-ma."(*)
(*fragmente din scrisorile lui, peste care au trecut anii...)

Simulare? Disimulare? ...cand?

Baia aceea avea o culoare si un aer aparte, dand senzatia de ireal, ceea ce nu facea deloc nota discordanta cu restul incaperilor, de altfel. Rama de sticla a oglinzii lumina, raspandind raze ciudate pe chipul meu, pe care incercam sa-l recunosc, dar nu zaream decat o frumusete glaciala, straina de tot ce stiusem a fi al meu pana atunci. Mi-am spalat fata si am iesit.
In hol se auzea zgomotul de jos, din sala restaurantului. Am intrat intr-una din camere, inchizand usa si am inceput sa ma plimb, privind distrata in jurul meu. Prima data remarcasem patul acela mare, care mi se parea foarte jos din cauza dimensiunilor sale. Peretele din caramida rosie de asemenea imi placea, ca si forma camerei complet neregulata. Un televizor mare si vechi intr-un colt, cateva carti, cateva haine, o cutie de bere langa pat si alte nimicuri dadeau incaperii aerul ca cineva locuieste acolo. M-am apropiat de fereastra si mi-a placut imaginea linistita, diferita de cea a orasului, cainii care se jucau in zapada, padurea.. Incepeam sa inteleg de ce ii place sa locuiasca aici, departe de tot. Desi renunta tot mai des la toate astea ca sa locuiasca cu mine...
-
Pe pat, telefonul meu tacea. Nu-mi amintesc sa fi sunat vreodata cand eram acolo. Poate s-a intamplat, dar nu imi amintesc. Daca m-ar fi sunat T., ce i-as fi spus? ...Pe atunci puteam sa mint... Mi se parea, de altfel, o necesitate. Eram acolo, cu el, ca sa uit ca T. ma ajuta sa uit de tine. Ce vina aveau ei, sa merite sa stie asta?
Faptul ca totusi ma gandeam la tine nu facea din toata munca mea o cale indirecta spre tine. Era doar o alta cale spre ceva ce nu erai tu. Si o simteam ca atare. A fost alegerea mea sa fac toate acele lucruri si alegerea ta sa nu fii acolo, permitandu-le sa se intample. Restul, ignoranta si hazard.
Mi-am deschis cartea in dorinta de a schimba toate lumile din mine cu lumea ei. Asteptam sa plece clientii, sa se opreasca muzica, el sa urce in camera si sa imi distraga atentia, noaptea sa se termine si sa vina o noua zi, care sa se termine la randu-i. Si catre ce? Catre un timp viitor care nu promitea nimic, dar in care eu credeam cu pasiune. Lumea era mare pentru ca eu doream totul si nu puteam avea nimic, iar sentimentul avea o forta uluitoare. Si era atat de bine ascuns in mine, incat cu greu ajungea cineva sa-l intrezareasca, nicidecum sa-l atinga. Era mai intangibil decat orice, absolut orice. Intr-o zi m-a intrebat, cu glas stins, resemnat, cu un chip care parca nu era al lui : "Chiar atat de mult il iubesti?..."
-
Puteam sa fiu alta in fiecare camera, alta cu fiecare om in parte, alta cu mine. Disimularea pana in cele mai mici detalii mi se parea de datoria mea, ceilalti nemeritand sa simta urmarile deciziilor mele. Ziua mea avea atatea zile cati oameni intalneam, indiferent ca erau familie, prieteni sau...nu. Si tot de datoria mea mi e parea sa ofer ceea ce fiecare merita, nerespectand de fiecare data fidel ceea ce simteam eu. Pentru ceea ce simteam avea sa fie rezervat acel timp viitor. Si totusi disimularea mea nu era perfecta. O mica si negata parte din mine lasa puncte neacoperite, sperand sa fie observata, iar cel de langa ea sa fie suficient de atent incat sa o vada si sa o salveze. Ma tot intreb...cum ar fi fost sa se intample asa? Ce ar fi fost altfel acum?
-
Niciunul din ei n-a putut sa vrea sa plece, nici macar in momentul in care au aflat. Si-au dorit prezenta mea in continuare, chiar si cu fantoma ta bantuindu-i dureros. Fara niciunul din ei, stau acum, in timpul viitor rezervat in care am acceptat sa fii doar tu. Si realizez ca sentimentul meu se aseamana cu al lor, deoarece acum am si eu o fantoma a ta. Aceea din timpul trecut.
"Chiar atat de mult il iubesti?"

Cand te iubeam asa...

Fragment dintr-o scrisoare din mai 2006, de cand a trecut o viata...
Am cel mai profund respect pentru acel sentiment. Si este, probabl, cel mai frumos.

"Iti simteam de atunci mintea atat de vasta, de complexa, incat... stiam ca poate dobori orice limita, orice...
Ca un cal salbatic, ce nu va accepta niciodata un...tarc. Il simteam cateodata docil, calm, linistit, cuminte, privindu-ma, lasandu-ma sa ma joc cu el. Si ma lasa sa-l incalec si sa ma plimb cu el, alerga vesel cu mine, atata timp cat nu-i puneam... capastru, ham. Si nu vroiam sa-i pun, chiar daca riscam sa cad...
L-am vazut alteori fugind si sarind de unul singur, nelasandu-ma sa ma apropii. Au fost momente in care nu l-am gasit si au fost momente in care doar statea,obosit, fara sa pot sa-l ridic. Pentru ca... este mai greu si mai puternic decat mine. Nu pot sa-l fac sa faca nimic din ce nu vrea.
Si il priveam asa... venit fara sa-l fi chemat, ramas pentru ca a vrut, iubit fara sa stie... si ma intrebam... cat o sa vrea sa stea? Cat o sa simta nevoia ca, din toate locurile in care poate ajunge in zborul lui, sa aleaga sa se odihneasca langa mine, sa ma lase sa-l mangai pana adoarme si sa se simta in siguranta...?
Altfel spus ...o sa pot mereu sa alerg cu el? O sa am mereu puterea (o putere poate tot mai mare... poate nu) ca, atunci cand e intuneric... si furtuna... si el nu vede drumul... si e speriat... sa-l fac sa aleaga drumul bun?
E cel mai valoros, pentru ca poate fi cel mai puternic si cel mai sensibil in acelasi timp. Pentru ca poate sa alerge atat de departe ...si sa se intoarca fara a deveni strain. Pentru ca poate avea atata forta, poate fi atat de periculos... dar atat de bland cu mine. Pentru ca ma poate duce oriunde si voi fi in siguranta. Pentru ca ma trezesc in fiecare dimineata si abia astept a vad ce va face si... ma fascineaza.
Si... e cel mai bun. Dar... eu voi putea fi mereu ceea ce are nevoie sa fiu? Voi fi ceea ce are nevoie...pentru ca el sa fie mereu cel mai bun?"

A trecut timpul, impreuna cu multe altele... dar intrebarea a ramas in picioare.