Pragul nebuniei...

Mergea cat putea de repede fara sa observe oamenii sau locurile prin care trecea. Privirea ei nu cauta nimic din ce-ar fi putut gasi acolo... Era intuneric si incredibil de frig pentru o noapte de toamna iar ea nu apucase sa se imbrace prea gros cand a simtit ca pur si simplu ...trebuie sa plece. Culorile orasului ramaneau in urma, lasand dare lungi de lumina, ca si cand ai privi in gol spre cer, intr-o ploaie de stele. Parca nici drumul nu il vedea, corpul ei fiind chemat si purtat spre acel loc cu o forta inexplicabila. Isi dorea sa ajunga! Isi dorea din ce in ce mai mult sa ajunga si pe masura ce dealul se apropia, mersul ii devenea din ce in ce mai grabit, incercad parca sa calce sub pasii ei hotarati toata nedreptatea pe care nu putea si nu vroia sa o inteleaga. Muschii ii oboseau, si simtea cum aerul rece ii ingheata plamanii, in timp ce in jurul lui, in cosul pieptului, serpi de foc misunau, strivind totul in calea lor... tot ce se zbatea a fi caldura si frumusete.
-
La capatul drumului si al puterilor... se opri si cazu incet in genunchi... privind neputincioasa, in timp ce zeci de lacrimi fierbinti incepusera sa-i brazdeze obrajii. In sfarsit singura cu el...sau singura cu ea insasi. Pentru ca de-atata timp, vocea ei interioara luase vocea lui si il auzea astfel mereu soptindu-i gandurile ei. Insa gandurile corecte. Lucrurile pe care stia ca el i le-ar fi spus. Raspunsurile pe care, in adancul sufletului, stia ca el i le-ar fi dat. Dar a trecut atat de mult timp in care glasul lui tacuse ...
"Am venit..." si in clipa in care a atins incet piatra rece, a izbucnit intr-un plans in care ar fi vrut sa inece tot ce-a simtit vreodata. "Unde esti??..." Si o durere infernala incepu sa-i striveasca intreaga fiinta... Durerea neputintei de a sta si a privi spre ceea ce nu mai este... Durerea inimaginabila a golului ce-si urla incontinuu,cu toate fortele, nevoia de EL.. gol ce nu se va schimba...nici macar odata cu ea.
Isi amintea de noptile in care a venit vesela la el, in acelasi loc, de noptile in care i-a adus prajituri si a stat, povestindu-i despre viata ei.. Si-a amintit de noaptea in care a venit intr-un suflet si a plans de fericire, spunandu-i tot ce traise...si tot ce pastra cu atata dragoste in sufletul ei...
Iar acum, cand drumul ei parea ca nu se poate continua, cand totul devenise fara sens, ca amintirea unui vis absurd dimineta, .. iar tot universul ei parea sa nu fi existat vreodata, fugise catre singurul adevar ce nu se va clinti niciodata, nici in absenta existentei sale..
"Ce fac? ...Ce fac acum? Unde pornesc cand drumul se inchide? " si lacrimile ii cadeau grele, lasand urme ciudate pe cenusiul rece al pietrei. "M-ai invatat cum trebuie sa lupt, unde trebuie sa ajung...dar niciodata cum trebuie sa pierd, cum sa accept irealizabilul. Intangibilul. M-ai invatat despre drumul meu, dar m-ai lasat singura inca de la inceput... De unde sa stiu daca e bine ce am ales?.. "
Frigul se simtea tot mai acut, vantul aducea cateodata urme vagi din zgomotul orasului ale carui lumini se zareau licarind la poalele dealului. Incepea sa tremure usor. Incerca sa regaseasca vocea gandurilor ei, incerca sa auda singura voce a lui care ii mai putea spune ce trebuie sa faca.
-
"...Unde am gresit?...Poate ca asta nu e drumul meu...E cu putinta?? Am indreptat tot ceea ce sunt pe drumul asta spre ceea ce vreau... Dar ..e drumul sau destinatia ? Care din ele imi este scop suprem ? Mi-e teama ca esti singurul pe care..." alte doua lacrimi mari... si altele...
Le sterse. Realiza ca intreaga ei existenta era o cursa in cautarea LUI. A amintirilor, a dorintelor, a viselor lui ucise. Simtea ca ea poate fi singurul lui mod de a trai... "O sa intelegi intr-o zi ca dupa un timp nu mai traiesti prin tine..." Era vocea lui!!! ...Realiza ca isi pusese in urma cu multi ani existenta in continuarea existentei lui. Iar acum mergea cuminte pe acelasi drum, acceptand mai degraba moartea decat capitularea, pentru ca acum nu doar viata ei micuta era in mainile ei. Nici macar viata lui, pentru asta era acum prea tarziu... Era ceea ce ea isi dorise pentru el ! ... Si isi dorise asta...cu tot ceea ce el crease in sufletul ei. Cu tot ceea ce el o facuse sa fie! Si sentimentul acela o facea acum sa se simta mai "acasa" decat oriunde... Intotdeauna "acasa" a fost acolo unde era el. Simtamantul acela era acum singurul care o facea sa ii fie cald, sa se simta protejata. Isi gasea un loc in interiorul lui. Locul ei ! ...Asta e ceea ce ramane. Aici se poate intoarce mereu. Aici e sensul si puterea de a intelege lucrurile. De aici va sti intotdeauna unde trebuie sa ajunga...
"Nu m-ai invatat sa accept irealizabilul, intangibilul... pentru ca stiai ca nu voi renunta. Nu ai ales in locul meu. Eu trebuia sa aleg. Pentru tine... Mi-am ales drumul. Ma incred in ce te incredeai ca sunt. "
Isi sterse fata cu mainile reci, se ridica... atinse cu toata duiosia numele iubit, pe marmura care ii oglindea chipul, printre umbrele noptii.
"Nu m-ai invatat niciodata sa pierd... de ce m-ai fi invatat?!... "

Despre sobolani sau gustul pacatului...

Cum e ?
Cum e sa privesti in jurul tau si sa vezi toate vietile lor marunte, toate visele lor tangibile, concrete si seci, toate sentimentele lor scurte, haituite de frustrare si limitate de frica, ca fuga disperata a unui schingiuit...?
Cum e sa vrei sa atingi inaltul catarandu-te intr-un copac ce nu creste si nu rezista sub greutatea dorintei tale, coborandu-si si incurcandu-si patetic crengile, oftand in absenta fermitatii esentei lemnoase?
Cum e sa iti desfaci bratele pentru a-i imbratisa, vrand sa ii inveti euforia zborului, iar ei sa fuga ca sobolanii care-ncotro, fericiti de bucatile de gunoi furate din cotloane, in timp ce tu nu-i observai, privind piscurile spre care urma sa-i inalti? Ramai privind dupa ei cum sunt mandri de inteligenta lor, cum se bucura fiecare singur si cum se simt norocosi ca au ceva ce tu nu ai... Ajunsi departe de tine isi vor intoarce capetele spre tine si te vor privi cu superioritate si mila. Vor simti o vinovatie placuta si vor astepta nerabdatori orice semn, pentru a-l considera invidie, durere a ta. Abia atunci gunoiul lor va fi una cu ei si echilibrul lor va fi temporar atins.
Te-ntrebi atunci ce faci in locul ala? Intreaba-te...
-
Cum e sa vrei sa oferi un lucru atat de pur iar ei sa-l prinda cu mainile lor murdare, sa-l intoarca pe toate partile, sa-l rupa pentru a incapea in campul lor vizual ingust, sa incerce sa potriveasca bucatile printre mizeriile gandurilor lor imbacsite iar apoi sa vrea sa te convinga ranjind dispretuitor ca n-au fost decat bucati mici, care nu se potrivesc si care au si ele, petele lor...?
Remarci uimit ca ei nu pot simti spre bine. Le paralizeaza simturile in directia aceea, a frumosului, a sublimului. Te privesc cu ochi goi, tulburi si simt ca vrei sa le furi gunoiul... Te musca preventiv si fug, baricadand drumul in calea ta. Acum sunt in siguranta... si continua exaltati spre singura senzatie ramasa: gustul pacatului. Gustul raului pe care nu il primesc, ci il fac, ceea ce ii diferentiaza si ii inalta!
Plini de temeri si frustrari, betia pacatului e ca fuga disperata care scuteste de gandit, pentru ca agitatia si oboseala substituiesc adrenalina fericirii, vantul rece in fata da iluzia schimbarii imaginilor iar deplasarea haotica in viteza pare cale de evolutie.
Te-ntrebi cine sunt cei din jurul tau? Intreaba-te...
-
Cum e sa cladesti castelul nemuririi tale, sa culegi cu toata grija fiecare piatra in parte, sa te asiguri ca locul in care o pui este mai bun decat oricare altul pentru ea... Sa iubesti fiecare piatra in parte, sa iubesti castelul pe masura ce il ridici incet, cu truda, sa iubesti pamantul pe care sta si vantul care-l mangaie, sa iubesti si oboseala crunta pentru ca e in slujba creatiei tale, sa iubesti sufletul castelului pentru ca e ceea ce i-ai daruit... ca apoi, intrand, sa vezi ca ei au ascuns in el viermi si putreziciuni? Cum e sa realizezi ca iti zambeau admirandu-ti fericirea de a vedea exteriorul muncii tale, in timp ce ei il surpau privindu-te in ochi, nelasandu-te sa il salvezi? Cum e sa cada totul sub ochii tai, peste tot sufletul tau, iar dorinta sa-ti urle infernal in tample?
Te-ntrebi cine esti? Intreaba-te...
Cum e?

Ingerul

"Gresesc oare cand spun "te iubesc", cand spun ca nu te-as lasa a pleci? Poate, poate ca tu nu vrei a ma lasa sa intru in sufletul tau, tu nu doresti ca eu sa iau locul lui in inima ta. ...Sunt bantuit, bantuit de imaginea ta, vesela sau trista. Tu esti viata pentru mine, fara tine eu nu sunt."(*)
-
...Poate daca n-ar fi fost excursia aceea, daca nu m-ar fi intrebat pe coridorul liceului daca voi merge, daca n-ar fi fost atat de vesel, daca nu m-as fi asezat in fata lui, daca nu i-ar fi fost rau colegei mele, ca el sa-i cedeze locul lui de la geam, daca nu as fi vrut sa dorm pe umarul lui, daca n-ar fi tremurat insesizabil mangaind-mi mana... daca nu m-ar fi impresionat tot ce-am simtit ca poate vibra... daca nu i-as fi trimis mesajul acela, daca nu m-ar fi cautat, daca nu mi-ar fi dat desenul, daca nu ar fi fost concertul, daca nu ar mai fi venit 1 mai...poate atunci nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat...
-
Ratiunea mi-a tipat in timpane sa stau departe, aproape cu aceeasi putere cu care toate lucrurile pe care incerca stangaci sa le ascunda, nemandrindu-se cu ele, ma atrageau spre el, cu cea mai mare duiosie. Nu vroiam nimic si nu faceam nimic, dar ma trezeam fiindu-mi dragi toate lucrurile ce ma duceau cu gandul la el...padurea, focul, noaptea, plimbarile, expresiile lui, fluieratul la coaja de ghinda, culorile in care se imbraca, bandanele, parfumul, discutiile despre nimic, taxiurile, forma numelui sau in agenda, pauzele in care venea intamplator, weekendurile, riscul, lucrurile nespuse... Dar poate mai mult decat orice m-a impresionat feul in care o iubea...felul in care o iubise... M-a coplesit greutatea sentimentului ascuns intr-un suflet de copil, ca imensitatea acelor cladiri enorme...in fata carora nu poti decat sa privesti uimit si sa taci. Credeam ca nimic nicicand nu va putea depasi sentimentul acela, insa el avea sa-mi conteste curand presupunerea...
"Si trec clipe, minute, ore, zile, luni si eu... nu ma mai satur de tine, de privirea ta, de prezenta ta calda. Dar vine furtuna in sufletul tau, eu sunt un biet vaporas pe marea sufletului tau. Te strig, te alint, furtuna dispare, eu supravietuiesc, umplu un gol in sufletul tau acum ranit si golit de iubire, corpul tau prinde viata in mainile mele, te vad inflorind si aratandu-ti splendoarea ca o floare minunata de vara. Dar piedicile puse de tine nu se opresc aici..."(*)
Era un copil si adoram sa-l privesc jucandu-se. Poate era copil pentru ca asta adoram, poate daca i-as fi dat alt rol, ar fi fost altfel...poate nu. Poate daca i-as fi spus adevarul... (Despre tot, nu doar despre ce simteam pentru el.) Imi placea sa-i descopar lumea si pe masura ce faceam asta, transformam pentru el universul si timpul.. si "a simti", astfel incat sa le pot pune cap la cap si sa i le pot lasa ca "jucarii"...
"Va mai trece o vreme pana sa gasesc ceea ce caut, cand cred ca gasesc, pierd, iar cand nu gasesc, caut, caut neincetat ceva, dar nu stiu ce."(*)
Cand timpul insa a inceput sa-si ceara drepturile asupra universului.. a inceput si goana pentru a ascunde amintirile, pentru ca "a simti", ramas singur, sa nu le distruga pe toate....
-
Cand a lasat jucariile si a inceput sa ma priveasca cu ochii aceia mari si atat de adanci...doar pe mine? Cand a inceput sa intuiasca atat de fin unele lucruri? Cand s-a facut metamorfoza intre copilul care isi construia vesel o pereche de aripi si ingerul care si le ascunde tacut si ma priveste cu ochii aceia... care stiu ca eu stiu... dar fug de ceea ce eu spun, aratandu-mi drumul prin indicii pe care spera sa nu le urmez , fara sa ma caute unde spera sa ma gaseasca...?
"Ca Tezeu in labirint caut o iesire, spre lumina, spre viata. In bezna mintii mele, caut ghemul de aur, dar el nu e. Zeii rad de soarta mea, se amuza de tristetea mea, iar tu stai la iesire, poate ma vei astepta, sau poate vei pleca. Tu, lumina din intuneric, daca vei pleca, eu voi ramane mereu prins in acel labirint si voi ramane inchis in mintea mea, fara a putea iesi."(*)
Cateodata, cand nu esti atent, trenul pleaca din gara si tu ramai cu bagajele, privindu-l indepartandu-se, privind dupa ce nu se mai vede....Asa am ramas eu cu "a simti" cand timpul a plecat din univers. Dar timpul era facut sa plece, eu il creasem asa. Si in fata acestui fapt, el si-a tacut durerea infernala si mi-a facut drumul usor. Cu toate astea, universul chiar comploteaza pentru fericirea mea, iar el... e acolo!!! Oricat de bizar mi s-ar parea clipa de clipa, el e acolo si ma invata in permanenta despre "a simti" si despre a ierta...(timpul si universul ! ) Cu o ironie de nedescris, cand universul ma loveste si imi demonstreaza dureros ca timpul nu este nimic altceva decat un perpetuum mobile, "a simti" ma trimite fugind la poarta sufletului sau. Iar el... e acolo pentru mine!!
-
De ce simt cateodata ca unele lucruri le intelege mai bine decat oricine? De ce mi-a ramas sentimentul asta pentru el? De ce are impulsul de a ma proteja? De ce am impertinenta de a cauta refugiu intr-un gest al lui, cand sunt la pamant? De ce ma priveste asa...? ...De ce nu pot sa-l privesc altfel?
-
Niciodata nu voi sti cu certitudine daca ceea ce simt in el este realmente acolo sau doar dorinta mea il cladeste, il amplifica. Niciodata nu voi cauta sa inteleg cu luciditate ce-a fost sau ce-ar fi putut sa fie. Nici el nu ar permite asta, protejand cu rigurozitate distanta si, cand trebuie, tacerea dintre noi.
"Te rog sa ma ierti, greselile sunt scumpe, dar eu le astept rasplata amara, voi muri, sufletul meu va muri. Te iubesc, asa va fi mereu, te rog sa ma ierti, am gresit, astept moartea pe esafod ca orice criminal, eu te-am ucis, in mintea mea. Ma sting, mor, astept clipa de clipa sa te ridici din nou, dar tu nu vii, ai plecat departe, viata mea se rezuma intr-o clipa, cea pe care am petrecut-o cu tine. Mor, dar mor fericit. Adio. Iarta-ma."(*)
(*fragmente din scrisorile lui, peste care au trecut anii...)

Simulare? Disimulare? ...cand?

Baia aceea avea o culoare si un aer aparte, dand senzatia de ireal, ceea ce nu facea deloc nota discordanta cu restul incaperilor, de altfel. Rama de sticla a oglinzii lumina, raspandind raze ciudate pe chipul meu, pe care incercam sa-l recunosc, dar nu zaream decat o frumusete glaciala, straina de tot ce stiusem a fi al meu pana atunci. Mi-am spalat fata si am iesit.
In hol se auzea zgomotul de jos, din sala restaurantului. Am intrat intr-una din camere, inchizand usa si am inceput sa ma plimb, privind distrata in jurul meu. Prima data remarcasem patul acela mare, care mi se parea foarte jos din cauza dimensiunilor sale. Peretele din caramida rosie de asemenea imi placea, ca si forma camerei complet neregulata. Un televizor mare si vechi intr-un colt, cateva carti, cateva haine, o cutie de bere langa pat si alte nimicuri dadeau incaperii aerul ca cineva locuieste acolo. M-am apropiat de fereastra si mi-a placut imaginea linistita, diferita de cea a orasului, cainii care se jucau in zapada, padurea.. Incepeam sa inteleg de ce ii place sa locuiasca aici, departe de tot. Desi renunta tot mai des la toate astea ca sa locuiasca cu mine...
-
Pe pat, telefonul meu tacea. Nu-mi amintesc sa fi sunat vreodata cand eram acolo. Poate s-a intamplat, dar nu imi amintesc. Daca m-ar fi sunat T., ce i-as fi spus? ...Pe atunci puteam sa mint... Mi se parea, de altfel, o necesitate. Eram acolo, cu el, ca sa uit ca T. ma ajuta sa uit de tine. Ce vina aveau ei, sa merite sa stie asta?
Faptul ca totusi ma gandeam la tine nu facea din toata munca mea o cale indirecta spre tine. Era doar o alta cale spre ceva ce nu erai tu. Si o simteam ca atare. A fost alegerea mea sa fac toate acele lucruri si alegerea ta sa nu fii acolo, permitandu-le sa se intample. Restul, ignoranta si hazard.
Mi-am deschis cartea in dorinta de a schimba toate lumile din mine cu lumea ei. Asteptam sa plece clientii, sa se opreasca muzica, el sa urce in camera si sa imi distraga atentia, noaptea sa se termine si sa vina o noua zi, care sa se termine la randu-i. Si catre ce? Catre un timp viitor care nu promitea nimic, dar in care eu credeam cu pasiune. Lumea era mare pentru ca eu doream totul si nu puteam avea nimic, iar sentimentul avea o forta uluitoare. Si era atat de bine ascuns in mine, incat cu greu ajungea cineva sa-l intrezareasca, nicidecum sa-l atinga. Era mai intangibil decat orice, absolut orice. Intr-o zi m-a intrebat, cu glas stins, resemnat, cu un chip care parca nu era al lui : "Chiar atat de mult il iubesti?..."
-
Puteam sa fiu alta in fiecare camera, alta cu fiecare om in parte, alta cu mine. Disimularea pana in cele mai mici detalii mi se parea de datoria mea, ceilalti nemeritand sa simta urmarile deciziilor mele. Ziua mea avea atatea zile cati oameni intalneam, indiferent ca erau familie, prieteni sau...nu. Si tot de datoria mea mi e parea sa ofer ceea ce fiecare merita, nerespectand de fiecare data fidel ceea ce simteam eu. Pentru ceea ce simteam avea sa fie rezervat acel timp viitor. Si totusi disimularea mea nu era perfecta. O mica si negata parte din mine lasa puncte neacoperite, sperand sa fie observata, iar cel de langa ea sa fie suficient de atent incat sa o vada si sa o salveze. Ma tot intreb...cum ar fi fost sa se intample asa? Ce ar fi fost altfel acum?
-
Niciunul din ei n-a putut sa vrea sa plece, nici macar in momentul in care au aflat. Si-au dorit prezenta mea in continuare, chiar si cu fantoma ta bantuindu-i dureros. Fara niciunul din ei, stau acum, in timpul viitor rezervat in care am acceptat sa fii doar tu. Si realizez ca sentimentul meu se aseamana cu al lor, deoarece acum am si eu o fantoma a ta. Aceea din timpul trecut.
"Chiar atat de mult il iubesti?"

Cand te iubeam asa...

Fragment dintr-o scrisoare din mai 2006, de cand a trecut o viata...
Am cel mai profund respect pentru acel sentiment. Si este, probabl, cel mai frumos.

"Iti simteam de atunci mintea atat de vasta, de complexa, incat... stiam ca poate dobori orice limita, orice...
Ca un cal salbatic, ce nu va accepta niciodata un...tarc. Il simteam cateodata docil, calm, linistit, cuminte, privindu-ma, lasandu-ma sa ma joc cu el. Si ma lasa sa-l incalec si sa ma plimb cu el, alerga vesel cu mine, atata timp cat nu-i puneam... capastru, ham. Si nu vroiam sa-i pun, chiar daca riscam sa cad...
L-am vazut alteori fugind si sarind de unul singur, nelasandu-ma sa ma apropii. Au fost momente in care nu l-am gasit si au fost momente in care doar statea,obosit, fara sa pot sa-l ridic. Pentru ca... este mai greu si mai puternic decat mine. Nu pot sa-l fac sa faca nimic din ce nu vrea.
Si il priveam asa... venit fara sa-l fi chemat, ramas pentru ca a vrut, iubit fara sa stie... si ma intrebam... cat o sa vrea sa stea? Cat o sa simta nevoia ca, din toate locurile in care poate ajunge in zborul lui, sa aleaga sa se odihneasca langa mine, sa ma lase sa-l mangai pana adoarme si sa se simta in siguranta...?
Altfel spus ...o sa pot mereu sa alerg cu el? O sa am mereu puterea (o putere poate tot mai mare... poate nu) ca, atunci cand e intuneric... si furtuna... si el nu vede drumul... si e speriat... sa-l fac sa aleaga drumul bun?
E cel mai valoros, pentru ca poate fi cel mai puternic si cel mai sensibil in acelasi timp. Pentru ca poate sa alerge atat de departe ...si sa se intoarca fara a deveni strain. Pentru ca poate avea atata forta, poate fi atat de periculos... dar atat de bland cu mine. Pentru ca ma poate duce oriunde si voi fi in siguranta. Pentru ca ma trezesc in fiecare dimineata si abia astept a vad ce va face si... ma fascineaza.
Si... e cel mai bun. Dar... eu voi putea fi mereu ceea ce are nevoie sa fiu? Voi fi ceea ce are nevoie...pentru ca el sa fie mereu cel mai bun?"

A trecut timpul, impreuna cu multe altele... dar intrebarea a ramas in picioare.

E slabiciune sau putere?

Intotdeauna am fost atrasa pana la pasiune de aceste doua extreme. Ciudat, dar de ambele concepte simultan. Poate pare inceput de personalitate multipla, dar eu cautam acea punte... acele multe poduri de fapt, intre ele. Pentru ca unul dintre poli se vedea, era realmente evident, celalalt insa era doar banuit si ajungeam la el pe calea puntilor.
Slabiciunea ma impresiona, ma induiosa si nu de putine ori imi cutremura intreaga fiinta. Sentimentul acela in care recunosti ca esti mic si neputincios, in fata a ceea ce vrei. Ca daca lucrurile se intampla intr-un mod nefast, lumea ta se va prabusi din nou si suferinta ta care tace va striga mut in tamplele tale pana iti vei simti creierii dizolvandu-se, iar durerea aceea a sufletului tau va fi ca un cuib de serpi care vor misuna fara mila si iti vor mistui tot in cosul pieptului... ...Sa ai capacitatea sa simti asta! Oare toata lumea sufera? Poate. Dar... asa? Ca sa simti asa trebuie sa te fi lovit zdravan...si asta presupune sa fi cazut de la o inaltime considerabila. Si mergand pe firul invers, presupune capacitatea de a ajunge acolo sus. (Sau..labilitate emotionala. Dar sa luam primul caz..)
Puterea! De regula dorita, cateodata dorita pana in clipa in care apare cu fatza si toate reversurile ei... are atat de multe sensuri incat fiecare individ are o alta definitie pentru ea. De regula suma necesitatilor cauzate de frustrarile sale (sau invers). Sa luam puterea data de linistea interioara, de echilibrul datorat sentimentului ca te simti bine, te simti "acasa" in lumea ta, construita din ceea ce esti, ceea ce vrei, cee ce poti si oamenii pe care te poti baza pentru toate astea. Puterea data de increderea in tine si in acei oameni din lumea ta, nascuta din inversunarea de a-ti implini visele, de a lupta pentru ceva "sacru" pentru tine. Puterea aceea care uita ca esti mic, ca orice muritor, si te lasa sa te simti imens in zborul tau, pentru ca esti in slujba unui ideal care prin ceva, depaseste mediocritatea. Puterea pe care o ai stiind ca oricat de vitreg ar fi drumul tau si orice intorsatura va lua, cineva va fi mereu langa tine si astfel nu vei fi niciodata pierdut... Puterea fericirii intretinuta cu fericire.

Sa luam un sentiment care intotdeauna a fost cu un pas inaintea puterii mele de intelegere, desi si aceasta era in continua expansiune. Iubirea aceea imensa, definitiva, unica de asemenea proporti in viata, care apare si se mentine, dincolo de orice logica si mai ales, care nu are nicio sansa de implinire. Acea iubire care nu e o infrumusetare si o recunostinta a drumului spre ceea ce vrei sa obtii. Nu se bazeaza pe reusite, nu e o speranta. E doar... o stare de fapt. Stii foarte bine cum si cat iubesti, dar nu ai nicio speranta legata de asta, ti-ai acceptat nesansa si cursul lucrurilor. Viata ta merge inainte, traiesti si te comporti ca oricare altul, poate chiar ai o familie, o slujba si toate lucrurile care te mentin ocupat. Sau poate ai ramas fidel fantomei iubirii tale si nu incercat sa presupui ca iubesti pe altcineva. Si peste toate astea, sentimentul tau traieste cuminte in tine, fara sa fie intretinut de muza sa. Doar tu il hranesti in taina, sufletului tau.
Si atunci, inevitabil ma intreb: ce este de fapt, slabiciune sau putere? Este slabiciunea de nu putea merge mi departe, de a nu avea taria de a renunta si a crea o noua iubire, care sa-ti faca bine? Sau, din contra, este puterea de a pastra ceea ce e sfant pentru tine, in ciuda a tot? E forta si maturitatea psihica de a nu te ascunde de tine fugind mereu spre ceva satisfacator, taria de a accepta ceea ce esti, pentru ca evolutia ta, opus stagnarii, reprezinta a trece prin stadiile vietii tale, nu a te opri la o etapa (aceea a cautarii, a pornirii in permanenta e la zero) si a te pacali ca asta presupune schimbare si evolutie, ca si cum ai sta intr-o gara si ai privi trenurile trecand, in loc sa alegi unul si sa iti faci drumul tau... Eu nu prea cobor din tren in gari.. chiar daca stationeaza mai mult... e slabiciune sau putere?

"Adam"

"Privirea lui se framanta pe sanii ademenitori si pe buzele ei umede care, vorbind si zambind, parca-l dojeneau si-l chemau. Isi dadu seama ca se pierde. O clipa de va mai asculta glasul ei si nu-si va smulge privirea de pe sanii ei, are s-o ia in brate , s-o omoare in sarutari..." (Adam si Eva - L. Rebreanu)

Nu-mi amintesc ce luna sau ce anotimp era cand l-am cunoscut, dar era frig pentru ca ne-am intalnit zgribuliti la usa mea, probabil era iarna; apoi mi-a fost prezentat, intr-un moment in care nu doream si nu cautam nimic in plus.

...Enigmatic? -Tocmai pentru ca misterul lui era estompat altfel decat al altor oameni. Exista atitudini evidente ce striga "taina!...ceva ascund prin mine!"-tacerea, privirea goala, pierduta, cautand un punct ratacit, calmul... Misterul lui insa imi vorbea in alta limba si se juca, zambind, cu mine... Asta mi-a dat senzatia de fals. Pentru ca eram in imposibilitatea de a diferentia ceva fals de ceva ce nu corespundea regulilor confirmate de catre oameni pana atunci...
Oamenii nu ofera gesturi gratuite. Nu zambesc decat daca le-ai zambit, iar daca o fac ei prima data, e un gest scurt, retinut, ce invita si roaga la unul similar din partea ta. Refuza-i si nu-l vor repeta sub nicio forma. Insa el mi-a suras din toata inima. Pentru el nu era aparare, scuza, conformare... pentru el era doar faptul, nu si explicatia acestuia. Surasul liber, neingradit de nimic in fata noului a fost primul contrast care a incercat sa ma opreasca un moment asupra lui. Atat m-am si oprit in ziua aceea...
Ii eram atat de draga (fara niciun aparent motiv al meu) si era atat de simplu in siguranta sentimentelor lui, incat...mi-ar fi fost imposibil sa fac ceva ce nu corespundea imaginii angelice pe care mi-o crease. Imagine (si sentimente) ce il oglindeau de fapt.
Gasise in mine un cui in care sa-si agate propriul portret si imaginile ni se confundau. Astfel, ma purtam asemeni lui.
Ma iubea cu o pasiune in permanenta flamanda, insatiabila si toate simturile ii erau asmutite spre mine. Simteam in el o pofta instinctuala cu care mi-ar fi devorat fiecare centimetru din corp. Si adora cu precadere femeia din mine, si nu fetita care dormea cu ursulet. Faceam din noapte zi si dormeam pe apucate, nu stiam ce data e, ce ora, nu ne pasa unde eram. Doar ceasul meu imi amintea dimineata ca trebuie sa ajung la liceu si il aruncam vesela din pat. Iar el ma ducea pana in fata liceului, unde ma si astepta dupa ore. Apoi ne plimbam, observam tot felul de lucruri banale, pe care nu le remarcasem niciodata pana atunci. Radeam mult si ne prosteam si imi facea tot felul de surprize micute care-mi inveseleau fiecare moment din zi. Picta si desena orice ii venea in minte si era mandru ca un copil. (si nu era inocenta specifica varstei, pentru ca.. era cu cativa ani mai mare decat mine...vreo 8 parca) Pentru prietena lui eu ii eram verisoara, iar pentru prietenul meu, el era... un amic.
Uneori mergeam cu el la lucru si invatam. Statea la o masa, departe de mine si fuma incet, calm, privindu-ma... Alteori statea ore in sir, zile intregi langa mine in sala de lectura, citind si imi transcria pasajele care ii placeau in agenda. I-a placut la nebunie "Adam si Eva", spunea ca iubirea pe care o traia era momentul ideal in viata lui in care sa o citeasca si sa o simta.
Treceau uneori zile intregi in care nu-l lasam sa ma atinga, sa ma sarute. Iar el imi prindea capul in maini si ma saruta su pofta pe obraji, ca pe un copil icredibil de dulce, caruia nu poti sa-i rezisti. Imi spunea ca sunt "pushtiul lui preferat" si astepta cuminte ca revada femeia.
Stateam seara in casa aceea mare, doar noi si cainele lui, pe care il indragea atat si care, la randu-i, incepea sa ma indrageascape mine.
Alteori il duceam noaptea departe de oras si il lasam sa alerge liber. Nici macar cainele lui nu era supus unor reguli normale! Nu era obisnuit cu zgarda, desi era mare si de multe ori ma darama in joaca lui. Cand trebuia sa il tina legat ii punea la gat un batic de care agata o lesa, ceea ce-i dadea un aer strengaresc.
Totul la el era atat de tipic lui... lipsa intrebarilor existentiale, lipsa viselor pe termen lung, a dorintei de siguranta, a precautiei, a ambitiei de a obtine ceva, a fricii de necunoscut, a inhibarilor de orice tip...si iubirea aia care ironiza totul...
Mi-a aratat ceea ce nu-mi puteam imagina ca exista. Iubirea pe care mi-a purtat-o a fost, probabil, cel mai brut, cel mai pur tip de iubire pe care mi-a fost dat sa-l intalnesc. Mi-a aratat cum sa iubesti...pentru simplul motiv ca acel om merita sa-l iubesti, iti inspira asta! Chiar daca nu e reciproc, chiar daca nu intelege sau nici macar nu te cunoaste. Era felul lui personal de a iubi si ii port cel mai profund respect pentru asta. M-a invatat sa traiesc azi. Si sa iubesc azi. Si sa ma bucur de tot ce azi imi poate oferi... Mi-a ramas exemplul lui in minte si azi. Si desi nu pot sa-l urmez intocmai, imi aminteste deseori de adevarata valoare a lucrurilor. Astfel, nu regret nicio clipa din timpul dedicat lui!

Cand s-a intamplat totul...?

Imi amintesc o zi in care m-am trezit si era toamna. Ma trezisem cu sufletul plin de cea mai pura veselie a unei noi zile...viata incepea din nou, iar eu eram acolo!! Am fugit spre bucatarie, de unde venea un miros placut si cald si unde stiam ca cineva se va bucura sa ma vada. Apoi am tras un scaun foarte mare...si m-am catarat pe el ca sa ajung la fereastra. Am vazut afara doi copii care incercau sa miste o creanga mare cu frunze uscate, langa ei doi oameni mari care vorbeau si peste tot...maro si galben si roscat si umed. Iar eu stateam cuminte pe scaunul meu si priveam cu ochi mari si lacomi imaginea aia plina de simturi si adulmecam racoarea...imi era atat de bine!

Apoi a fost alta dimineata. Tot toamna, dar acum stiam ca e 4 septembrie. Stiam ca trebuie sa-mi iau rucsacul si sa ies pe usa aia disimuland tristetea si nodul imens din gat. Trebuia sa ajung la masina si sa plec, lasand in urma vara si toate sentimentele prin care atinsesem cerul, fericirea, absolutul... Am deschis usa si...l-am vazut! Era posibil?? O fractiune de secunda in care tristetea s-a transformat in cea mai placuta surprindere iar nodul din gat tinea acum lacrimi de fericire. Am iesit in aerul rece al diminetii si l-am cautat peste tot cu privirea. Disparuse... A fost acolo sau mi s-a parut? Asteptam sa plec, privind in gol, cand a aparut, cu mersul lui calm si hotarat. Privirea lui de atunci...urma sa fie ceea ce nimeni n-a putut egala vreodata. Taceam si ne spuneam atat de multe, urma sa plec dar asta ne aducea atat de aproape, nu era timp nici pentru un pas, dar puteam sa zburam atat de sus...Stiam ca pot sa fac orice. Absolut orice. Am pornit. Si prezenta lui era atat de intensa incat nu mai stiam cat din mine sunt eu... Il iubeam! cu o forta care ma speria, pentru ca o simteam mai puternica decat mine. A fost singura frica pe care am iubit-o si singura forta realmente mai puternica decat mine.
E toamna si azi. Ploua incet si vantul imi flutura parul dupa bunul sau plac. Merg repede printre oameni, printre cladiri, prin amintiri si idei haotice, fara sa vad cu-adevarat nimic in jur. Merg mult si imi doresc ca drumul sa nu se sfarseasca prea curand. Ma gandesc ca lucrurile nu ajung in final la perfectiune ci se termina cand realizezi ca perfectiunea nu exista. Nu mai vreau sa ajung nicaieri, asa ca imi aleg drumuri cat mai lungi. Imi las in vestiarul spitalului hainele, rucsacul si toata lumea mea de afara. In hainele albe pasii imi sunt altfel si pana si sufletul imi urmeaza alte reguli. Timpul, dorinta, puterea capata brusc alte definitii si realizez ca sentimentul existentei mele in alb poate fi un substitut pentru orice. Ce inseamna asta?
Fata din 4 septembrie isi dorea ziua de azi aproape la fel de arzator pe cat imi doresc eu sa retraiesc acea zi a ei... iar fetita din fata ferestrei vroia doar sa simta cat mai mult o zi de toamna... Care e intriga? Pentru ca am trait punctul culminant, dar asta in mod cert nu poate fi deznodamantul...