Mergea cat putea de repede fara sa observe oamenii sau locurile prin care trecea. Privirea ei nu cauta nimic din ce-ar fi putut gasi acolo... Era intuneric si incredibil de frig pentru o noapte de toamna iar ea nu apucase sa se imbrace prea gros cand a simtit ca pur si simplu ...trebuie sa plece. Culorile orasului ramaneau in urma, lasand dare lungi de lumina, ca si cand ai privi in gol spre cer, intr-o ploaie de stele. Parca nici drumul nu il vedea, corpul ei fiind chemat si purtat spre acel loc cu o forta inexplicabila. Isi dorea sa ajunga! Isi dorea din ce in ce mai mult sa ajunga si pe masura ce dealul se apropia, mersul ii devenea din ce in ce mai grabit, incercad parca sa calce sub pasii ei hotarati toata nedreptatea pe care nu putea si nu vroia sa o inteleaga. Muschii ii oboseau, si simtea cum aerul rece ii ingheata plamanii, in timp ce in jurul lui, in cosul pieptului, serpi de foc misunau, strivind totul in calea lor... tot ce se zbatea a fi caldura si frumusete.
-
La capatul drumului si al puterilor... se opri si cazu incet in genunchi... privind neputincioasa, in timp ce zeci de lacrimi fierbinti incepusera sa-i brazdeze obrajii. In sfarsit singura cu el...sau singura cu ea insasi. Pentru ca de-atata timp, vocea ei interioara luase vocea lui si il auzea astfel mereu soptindu-i gandurile ei. Insa gandurile corecte. Lucrurile pe care stia ca el i le-ar fi spus. Raspunsurile pe care, in adancul sufletului, stia ca el i le-ar fi dat. Dar a trecut atat de mult timp in care glasul lui tacuse ...
"Am venit..." si in clipa in care a atins incet piatra rece, a izbucnit intr-un plans in care ar fi vrut sa inece tot ce-a simtit vreodata. "Unde esti??..." Si o durere infernala incepu sa-i striveasca intreaga fiinta... Durerea neputintei de a sta si a privi spre ceea ce nu mai este... Durerea inimaginabila a golului ce-si urla incontinuu,cu toate fortele, nevoia de EL.. gol ce nu se va schimba...nici macar odata cu ea.
Isi amintea de noptile in care a venit vesela la el, in acelasi loc, de noptile in care i-a adus prajituri si a stat, povestindu-i despre viata ei.. Si-a amintit de noaptea in care a venit intr-un suflet si a plans de fericire, spunandu-i tot ce traise...si tot ce pastra cu atata dragoste in sufletul ei...
Iar acum, cand drumul ei parea ca nu se poate continua, cand totul devenise fara sens, ca amintirea unui vis absurd dimineta, .. iar tot universul ei parea sa nu fi existat vreodata, fugise catre singurul adevar ce nu se va clinti niciodata, nici in absenta existentei sale..
"Ce fac? ...Ce fac acum? Unde pornesc cand drumul se inchide? " si lacrimile ii cadeau grele, lasand urme ciudate pe cenusiul rece al pietrei. "M-ai invatat cum trebuie sa lupt, unde trebuie sa ajung...dar niciodata cum trebuie sa pierd, cum sa accept irealizabilul. Intangibilul. M-ai invatat despre drumul meu, dar m-ai lasat singura inca de la inceput... De unde sa stiu daca e bine ce am ales?.. "
Frigul se simtea tot mai acut, vantul aducea cateodata urme vagi din zgomotul orasului ale carui lumini se zareau licarind la poalele dealului. Incepea sa tremure usor. Incerca sa regaseasca vocea gandurilor ei, incerca sa auda singura voce a lui care ii mai putea spune ce trebuie sa faca.
-
"...Unde am gresit?...Poate ca asta nu e drumul meu...E cu putinta?? Am indreptat tot ceea ce sunt pe drumul asta spre ceea ce vreau... Dar ..e drumul sau destinatia ? Care din ele imi este scop suprem ? Mi-e teama ca esti singurul pe care..." alte doua lacrimi mari... si altele...
Le sterse. Realiza ca intreaga ei existenta era o cursa in cautarea LUI. A amintirilor, a dorintelor, a viselor lui ucise. Simtea ca ea poate fi singurul lui mod de a trai... "O sa intelegi intr-o zi ca dupa un timp nu mai traiesti prin tine..." Era
vocea lui!!! ...Realiza ca isi pusese in urma cu multi ani existenta in continuarea existentei lui. Iar acum mergea cuminte pe acelasi drum, acceptand mai degraba moartea decat capitularea, pentru ca acum nu doar viata ei micuta era in mainile ei. Nici macar viata lui, pentru asta era acum prea tarziu... Era ceea ce ea isi dorise pentru el ! ... Si isi dorise asta...cu tot ceea ce el crease in sufletul ei. Cu tot ceea ce el o facuse sa fie! Si sentimentul acela o facea acum sa se simta mai "acasa" decat oriunde... Intotdeauna "acasa" a fost acolo unde era el. Simtamantul acela era acum singurul care o facea sa ii fie cald, sa se simta protejata. Isi gasea un loc in interiorul lui. Locul ei ! ...Asta e ceea ce ramane. Aici se poate intoarce mereu. Aici e sensul si puterea de a intelege lucrurile. De aici va sti intotdeauna unde trebuie sa ajunga... "Nu m-ai invatat sa accept irealizabilul, intangibilul... pentru ca stiai ca nu voi renunta. Nu ai ales in locul meu. Eu trebuia sa aleg. Pentru tine... Mi-am ales drumul. Ma incred in ce te incredeai ca sunt. "
Isi sterse fata cu mainile reci, se ridica... atinse cu toata duiosia numele iubit, pe marmura care ii oglindea chipul, printre umbrele noptii.
"Nu m-ai invatat niciodata sa pierd... de ce m-ai fi invatat?!... "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu