Ingerul

"Gresesc oare cand spun "te iubesc", cand spun ca nu te-as lasa a pleci? Poate, poate ca tu nu vrei a ma lasa sa intru in sufletul tau, tu nu doresti ca eu sa iau locul lui in inima ta. ...Sunt bantuit, bantuit de imaginea ta, vesela sau trista. Tu esti viata pentru mine, fara tine eu nu sunt."(*)
-
...Poate daca n-ar fi fost excursia aceea, daca nu m-ar fi intrebat pe coridorul liceului daca voi merge, daca n-ar fi fost atat de vesel, daca nu m-as fi asezat in fata lui, daca nu i-ar fi fost rau colegei mele, ca el sa-i cedeze locul lui de la geam, daca nu as fi vrut sa dorm pe umarul lui, daca n-ar fi tremurat insesizabil mangaind-mi mana... daca nu m-ar fi impresionat tot ce-am simtit ca poate vibra... daca nu i-as fi trimis mesajul acela, daca nu m-ar fi cautat, daca nu mi-ar fi dat desenul, daca nu ar fi fost concertul, daca nu ar mai fi venit 1 mai...poate atunci nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat...
-
Ratiunea mi-a tipat in timpane sa stau departe, aproape cu aceeasi putere cu care toate lucrurile pe care incerca stangaci sa le ascunda, nemandrindu-se cu ele, ma atrageau spre el, cu cea mai mare duiosie. Nu vroiam nimic si nu faceam nimic, dar ma trezeam fiindu-mi dragi toate lucrurile ce ma duceau cu gandul la el...padurea, focul, noaptea, plimbarile, expresiile lui, fluieratul la coaja de ghinda, culorile in care se imbraca, bandanele, parfumul, discutiile despre nimic, taxiurile, forma numelui sau in agenda, pauzele in care venea intamplator, weekendurile, riscul, lucrurile nespuse... Dar poate mai mult decat orice m-a impresionat feul in care o iubea...felul in care o iubise... M-a coplesit greutatea sentimentului ascuns intr-un suflet de copil, ca imensitatea acelor cladiri enorme...in fata carora nu poti decat sa privesti uimit si sa taci. Credeam ca nimic nicicand nu va putea depasi sentimentul acela, insa el avea sa-mi conteste curand presupunerea...
"Si trec clipe, minute, ore, zile, luni si eu... nu ma mai satur de tine, de privirea ta, de prezenta ta calda. Dar vine furtuna in sufletul tau, eu sunt un biet vaporas pe marea sufletului tau. Te strig, te alint, furtuna dispare, eu supravietuiesc, umplu un gol in sufletul tau acum ranit si golit de iubire, corpul tau prinde viata in mainile mele, te vad inflorind si aratandu-ti splendoarea ca o floare minunata de vara. Dar piedicile puse de tine nu se opresc aici..."(*)
Era un copil si adoram sa-l privesc jucandu-se. Poate era copil pentru ca asta adoram, poate daca i-as fi dat alt rol, ar fi fost altfel...poate nu. Poate daca i-as fi spus adevarul... (Despre tot, nu doar despre ce simteam pentru el.) Imi placea sa-i descopar lumea si pe masura ce faceam asta, transformam pentru el universul si timpul.. si "a simti", astfel incat sa le pot pune cap la cap si sa i le pot lasa ca "jucarii"...
"Va mai trece o vreme pana sa gasesc ceea ce caut, cand cred ca gasesc, pierd, iar cand nu gasesc, caut, caut neincetat ceva, dar nu stiu ce."(*)
Cand timpul insa a inceput sa-si ceara drepturile asupra universului.. a inceput si goana pentru a ascunde amintirile, pentru ca "a simti", ramas singur, sa nu le distruga pe toate....
-
Cand a lasat jucariile si a inceput sa ma priveasca cu ochii aceia mari si atat de adanci...doar pe mine? Cand a inceput sa intuiasca atat de fin unele lucruri? Cand s-a facut metamorfoza intre copilul care isi construia vesel o pereche de aripi si ingerul care si le ascunde tacut si ma priveste cu ochii aceia... care stiu ca eu stiu... dar fug de ceea ce eu spun, aratandu-mi drumul prin indicii pe care spera sa nu le urmez , fara sa ma caute unde spera sa ma gaseasca...?
"Ca Tezeu in labirint caut o iesire, spre lumina, spre viata. In bezna mintii mele, caut ghemul de aur, dar el nu e. Zeii rad de soarta mea, se amuza de tristetea mea, iar tu stai la iesire, poate ma vei astepta, sau poate vei pleca. Tu, lumina din intuneric, daca vei pleca, eu voi ramane mereu prins in acel labirint si voi ramane inchis in mintea mea, fara a putea iesi."(*)
Cateodata, cand nu esti atent, trenul pleaca din gara si tu ramai cu bagajele, privindu-l indepartandu-se, privind dupa ce nu se mai vede....Asa am ramas eu cu "a simti" cand timpul a plecat din univers. Dar timpul era facut sa plece, eu il creasem asa. Si in fata acestui fapt, el si-a tacut durerea infernala si mi-a facut drumul usor. Cu toate astea, universul chiar comploteaza pentru fericirea mea, iar el... e acolo!!! Oricat de bizar mi s-ar parea clipa de clipa, el e acolo si ma invata in permanenta despre "a simti" si despre a ierta...(timpul si universul ! ) Cu o ironie de nedescris, cand universul ma loveste si imi demonstreaza dureros ca timpul nu este nimic altceva decat un perpetuum mobile, "a simti" ma trimite fugind la poarta sufletului sau. Iar el... e acolo pentru mine!!
-
De ce simt cateodata ca unele lucruri le intelege mai bine decat oricine? De ce mi-a ramas sentimentul asta pentru el? De ce are impulsul de a ma proteja? De ce am impertinenta de a cauta refugiu intr-un gest al lui, cand sunt la pamant? De ce ma priveste asa...? ...De ce nu pot sa-l privesc altfel?
-
Niciodata nu voi sti cu certitudine daca ceea ce simt in el este realmente acolo sau doar dorinta mea il cladeste, il amplifica. Niciodata nu voi cauta sa inteleg cu luciditate ce-a fost sau ce-ar fi putut sa fie. Nici el nu ar permite asta, protejand cu rigurozitate distanta si, cand trebuie, tacerea dintre noi.
"Te rog sa ma ierti, greselile sunt scumpe, dar eu le astept rasplata amara, voi muri, sufletul meu va muri. Te iubesc, asa va fi mereu, te rog sa ma ierti, am gresit, astept moartea pe esafod ca orice criminal, eu te-am ucis, in mintea mea. Ma sting, mor, astept clipa de clipa sa te ridici din nou, dar tu nu vii, ai plecat departe, viata mea se rezuma intr-o clipa, cea pe care am petrecut-o cu tine. Mor, dar mor fericit. Adio. Iarta-ma."(*)
(*fragmente din scrisorile lui, peste care au trecut anii...)