Cand s-a intamplat totul...?

Imi amintesc o zi in care m-am trezit si era toamna. Ma trezisem cu sufletul plin de cea mai pura veselie a unei noi zile...viata incepea din nou, iar eu eram acolo!! Am fugit spre bucatarie, de unde venea un miros placut si cald si unde stiam ca cineva se va bucura sa ma vada. Apoi am tras un scaun foarte mare...si m-am catarat pe el ca sa ajung la fereastra. Am vazut afara doi copii care incercau sa miste o creanga mare cu frunze uscate, langa ei doi oameni mari care vorbeau si peste tot...maro si galben si roscat si umed. Iar eu stateam cuminte pe scaunul meu si priveam cu ochi mari si lacomi imaginea aia plina de simturi si adulmecam racoarea...imi era atat de bine!

Apoi a fost alta dimineata. Tot toamna, dar acum stiam ca e 4 septembrie. Stiam ca trebuie sa-mi iau rucsacul si sa ies pe usa aia disimuland tristetea si nodul imens din gat. Trebuia sa ajung la masina si sa plec, lasand in urma vara si toate sentimentele prin care atinsesem cerul, fericirea, absolutul... Am deschis usa si...l-am vazut! Era posibil?? O fractiune de secunda in care tristetea s-a transformat in cea mai placuta surprindere iar nodul din gat tinea acum lacrimi de fericire. Am iesit in aerul rece al diminetii si l-am cautat peste tot cu privirea. Disparuse... A fost acolo sau mi s-a parut? Asteptam sa plec, privind in gol, cand a aparut, cu mersul lui calm si hotarat. Privirea lui de atunci...urma sa fie ceea ce nimeni n-a putut egala vreodata. Taceam si ne spuneam atat de multe, urma sa plec dar asta ne aducea atat de aproape, nu era timp nici pentru un pas, dar puteam sa zburam atat de sus...Stiam ca pot sa fac orice. Absolut orice. Am pornit. Si prezenta lui era atat de intensa incat nu mai stiam cat din mine sunt eu... Il iubeam! cu o forta care ma speria, pentru ca o simteam mai puternica decat mine. A fost singura frica pe care am iubit-o si singura forta realmente mai puternica decat mine.
E toamna si azi. Ploua incet si vantul imi flutura parul dupa bunul sau plac. Merg repede printre oameni, printre cladiri, prin amintiri si idei haotice, fara sa vad cu-adevarat nimic in jur. Merg mult si imi doresc ca drumul sa nu se sfarseasca prea curand. Ma gandesc ca lucrurile nu ajung in final la perfectiune ci se termina cand realizezi ca perfectiunea nu exista. Nu mai vreau sa ajung nicaieri, asa ca imi aleg drumuri cat mai lungi. Imi las in vestiarul spitalului hainele, rucsacul si toata lumea mea de afara. In hainele albe pasii imi sunt altfel si pana si sufletul imi urmeaza alte reguli. Timpul, dorinta, puterea capata brusc alte definitii si realizez ca sentimentul existentei mele in alb poate fi un substitut pentru orice. Ce inseamna asta?
Fata din 4 septembrie isi dorea ziua de azi aproape la fel de arzator pe cat imi doresc eu sa retraiesc acea zi a ei... iar fetita din fata ferestrei vroia doar sa simta cat mai mult o zi de toamna... Care e intriga? Pentru ca am trait punctul culminant, dar asta in mod cert nu poate fi deznodamantul...