"Privirea lui se framanta pe sanii ademenitori si pe buzele ei umede care, vorbind si zambind, parca-l dojeneau si-l chemau. Isi dadu seama ca se pierde. O clipa de va mai asculta glasul ei si nu-si va smulge privirea de pe sanii ei, are s-o ia in brate , s-o omoare in sarutari..." (Adam si Eva - L. Rebreanu)
Nu-mi amintesc ce luna sau ce anotimp era cand l-am cunoscut, dar era frig pentru ca ne-am intalnit zgribuliti la usa mea, probabil era iarna; apoi mi-a fost prezentat, intr-un moment in care nu doream si nu cautam nimic in plus.
...Enigmatic? -Tocmai pentru ca misterul lui era estompat altfel decat al altor oameni. Exista atitudini evidente ce striga "taina!...ceva ascund prin mine!"-tacerea, privirea goala, pierduta, cautand un punct ratacit, calmul... Misterul lui insa imi vorbea in alta limba si se juca, zambind, cu mine... Asta mi-a dat senzatia de fals. Pentru ca eram in imposibilitatea de a diferentia ceva fals de ceva ce nu corespundea regulilor confirmate de catre oameni pana atunci...
Oamenii nu ofera gesturi gratuite. Nu zambesc decat daca le-ai zambit, iar daca o fac ei prima data, e un gest scurt, retinut, ce invita si roaga la unul similar din partea ta. Refuza-i si nu-l vor repeta sub nicio forma. Insa el mi-a suras din toata inima. Pentru el nu era aparare, scuza, conformare... pentru el era doar faptul, nu si explicatia acestuia. Surasul liber, neingradit de nimic in fata noului a fost primul contrast care a incercat sa ma opreasca un moment asupra lui. Atat m-am si oprit in ziua aceea...
Ii eram atat de draga (fara niciun aparent motiv al meu) si era atat de simplu in siguranta sentimentelor lui, incat...mi-ar fi fost imposibil sa fac ceva ce nu corespundea imaginii angelice pe care mi-o crease. Imagine (si sentimente) ce il oglindeau de fapt.
Gasise in mine un cui in care sa-si agate propriul portret si imaginile ni se confundau. Astfel, ma purtam asemeni lui.
Ma iubea cu o pasiune in permanenta flamanda, insatiabila si toate simturile ii erau asmutite spre mine. Simteam in el o pofta instinctuala cu care mi-ar fi devorat fiecare centimetru din corp. Si adora cu precadere femeia din mine, si nu fetita care dormea cu ursulet. Faceam din noapte zi si dormeam pe apucate, nu stiam ce data e, ce ora, nu ne pasa unde eram. Doar ceasul meu imi amintea dimineata ca trebuie sa ajung la liceu si il aruncam vesela din pat. Iar el ma ducea pana in fata liceului, unde ma si astepta dupa ore. Apoi ne plimbam, observam tot felul de lucruri banale, pe care nu le remarcasem niciodata pana atunci. Radeam mult si ne prosteam si imi facea tot felul de surprize
micute care-mi inveseleau fiecare moment din zi. Picta si desena orice ii venea in minte si era mandru ca un copil. (si nu era inocenta specifica varstei, pentru ca.. era cu cativa ani mai mare decat mine...vreo 8 parca) Pentru prietena lui eu ii eram verisoara, iar pentru prietenul meu, el era... un amic.
Uneori mergeam cu el la lucru si invatam. Statea la o masa, departe de mine si fuma incet, calm, privindu-ma... Alteori statea ore in sir, zile intregi langa mine in sala de lectura, citind si imi transcria pasajele care ii placeau in agenda. I-a placut la nebunie "Adam si Eva", spunea ca iubirea pe care o traia era momentul ideal in viata lui in care sa o citeasca si sa o simta.
Treceau uneori zile intregi in care nu-l lasam sa ma atinga, sa ma sarute. Iar el imi prindea capul in maini si ma saruta su pofta pe obraji, ca pe un copil icredibil de dulce, caruia nu poti sa-i rezisti. Imi spunea ca sunt "pushtiul lui preferat" si astepta cuminte ca revada femeia.
Stateam seara in casa aceea mare, doar noi si cainele lui, pe care il indragea atat si care, la randu-i, incepea sa ma indrageascape mine.
Alteori il duceam noaptea departe de oras si il lasam sa alerge liber. Nici macar cainele lui nu era supus unor reguli normale! Nu era obisnuit cu zgarda, desi era mare si de multe ori ma darama in joaca lui. Cand trebuia sa il tina legat ii punea la gat un batic de care agata o lesa, ceea ce-i dadea un aer strengaresc.
Totul la el era atat de tipic lui... lipsa intrebarilor existentiale, lipsa viselor pe termen lung, a dorintei de siguranta, a precautiei, a ambitiei de a obtine ceva, a fricii de necunoscut, a inhibarilor de orice tip...si iubirea aia care ironiza totul...
Mi-a aratat ceea ce nu-mi puteam imagina ca exista. Iubirea pe care mi-a purtat-o a fost, probabil, cel mai brut, cel mai pur tip de iubire pe care mi-a fost dat sa-l intalnesc. Mi-a aratat cum sa iubesti...pentru simplul motiv ca acel om merita sa-l iubesti, iti inspira asta! Chiar daca nu e reciproc, chiar daca nu intelege sau nici macar nu te cunoaste. Era felul lui personal de a iubi si ii port cel mai profund respect pentru asta. M-a invatat sa traiesc azi. Si sa iubesc azi. Si sa ma bucur de tot ce azi imi poate oferi... Mi-a ramas exemplul lui in minte si azi. Si desi nu pot sa-l urmez intocmai, imi aminteste deseori de adevarata valoare a lucrurilor. Astfel, nu regret nicio clipa din timpul dedicat lui!
Oamenii nu ofera gesturi gratuite. Nu zambesc decat daca le-ai zambit, iar daca o fac ei prima data, e un gest scurt, retinut, ce invita si roaga la unul similar din partea ta. Refuza-i si nu-l vor repeta sub nicio forma. Insa el mi-a suras din toata inima. Pentru el nu era aparare, scuza, conformare... pentru el era doar faptul, nu si explicatia acestuia. Surasul liber, neingradit de nimic in fata noului a fost primul contrast care a incercat sa ma opreasca un moment asupra lui. Atat m-am si oprit in ziua aceea...
Ii eram atat de draga (fara niciun aparent motiv al meu) si era atat de simplu in siguranta sentimentelor lui, incat...mi-ar fi fost imposibil sa fac ceva ce nu corespundea imaginii angelice pe care mi-o crease. Imagine (si sentimente) ce il oglindeau de fapt.
Gasise in mine un cui in care sa-si agate propriul portret si imaginile ni se confundau. Astfel, ma purtam asemeni lui.
Ma iubea cu o pasiune in permanenta flamanda, insatiabila si toate simturile ii erau asmutite spre mine. Simteam in el o pofta instinctuala cu care mi-ar fi devorat fiecare centimetru din corp. Si adora cu precadere femeia din mine, si nu fetita care dormea cu ursulet. Faceam din noapte zi si dormeam pe apucate, nu stiam ce data e, ce ora, nu ne pasa unde eram. Doar ceasul meu imi amintea dimineata ca trebuie sa ajung la liceu si il aruncam vesela din pat. Iar el ma ducea pana in fata liceului, unde ma si astepta dupa ore. Apoi ne plimbam, observam tot felul de lucruri banale, pe care nu le remarcasem niciodata pana atunci. Radeam mult si ne prosteam si imi facea tot felul de surprize
micute care-mi inveseleau fiecare moment din zi. Picta si desena orice ii venea in minte si era mandru ca un copil. (si nu era inocenta specifica varstei, pentru ca.. era cu cativa ani mai mare decat mine...vreo 8 parca) Pentru prietena lui eu ii eram verisoara, iar pentru prietenul meu, el era... un amic.Uneori mergeam cu el la lucru si invatam. Statea la o masa, departe de mine si fuma incet, calm, privindu-ma... Alteori statea ore in sir, zile intregi langa mine in sala de lectura, citind si imi transcria pasajele care ii placeau in agenda. I-a placut la nebunie "Adam si Eva", spunea ca iubirea pe care o traia era momentul ideal in viata lui in care sa o citeasca si sa o simta.
Treceau uneori zile intregi in care nu-l lasam sa ma atinga, sa ma sarute. Iar el imi prindea capul in maini si ma saruta su pofta pe obraji, ca pe un copil icredibil de dulce, caruia nu poti sa-i rezisti. Imi spunea ca sunt "pushtiul lui preferat" si astepta cuminte ca revada femeia.
Stateam seara in casa aceea mare, doar noi si cainele lui, pe care il indragea atat si care, la randu-i, incepea sa ma indrageascape mine.
Alteori il duceam noaptea departe de oras si il lasam sa alerge liber. Nici macar cainele lui nu era supus unor reguli normale! Nu era obisnuit cu zgarda, desi era mare si de multe ori ma darama in joaca lui. Cand trebuia sa il tina legat ii punea la gat un batic de care agata o lesa, ceea ce-i dadea un aer strengaresc.
Totul la el era atat de tipic lui... lipsa intrebarilor existentiale, lipsa viselor pe termen lung, a dorintei de siguranta, a precautiei, a ambitiei de a obtine ceva, a fricii de necunoscut, a inhibarilor de orice tip...si iubirea aia care ironiza totul...
Mi-a aratat ceea ce nu-mi puteam imagina ca exista. Iubirea pe care mi-a purtat-o a fost, probabil, cel mai brut, cel mai pur tip de iubire pe care mi-a fost dat sa-l intalnesc. Mi-a aratat cum sa iubesti...pentru simplul motiv ca acel om merita sa-l iubesti, iti inspira asta! Chiar daca nu e reciproc, chiar daca nu intelege sau nici macar nu te cunoaste. Era felul lui personal de a iubi si ii port cel mai profund respect pentru asta. M-a invatat sa traiesc azi. Si sa iubesc azi. Si sa ma bucur de tot ce azi imi poate oferi... Mi-a ramas exemplul lui in minte si azi. Si desi nu pot sa-l urmez intocmai, imi aminteste deseori de adevarata valoare a lucrurilor. Astfel, nu regret nicio clipa din timpul dedicat lui!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu