Baia aceea avea o culoare si un aer aparte, dand senzatia de ireal, ceea ce nu facea deloc nota discordanta cu restul incaperilor, de altfel. Rama de sticla a oglinzii lumina, raspandind raze ciudate pe chipul meu, pe care incercam sa-l recunosc, dar nu zaream decat o frumusete glaciala, straina de tot ce stiusem a fi al meu pana atunci. Mi-am spalat fata si am iesit.
In hol se auzea zgomotul de jos, din sala restaurantului. Am intrat intr-una din camere, inchizand usa si am inceput sa ma plimb, privind distrata in jurul meu. Prima data remarcasem patul acela mare, care mi se parea foarte jos din cauza dimensiunilor sale. Peretele din caramida rosie de asemenea imi placea, ca si forma camerei complet neregulata. Un televizor mare si vechi intr-un colt, cateva carti, cateva haine, o cutie de bere langa pat si alte nimicuri dadeau incaperii aerul ca cineva locuieste acolo. M-am apropiat de fereastra si mi-a placut imaginea linistita, diferita de cea a orasului, cainii care se jucau in zapada, padurea.. Incepeam sa inteleg de ce ii place sa locuiasca aici, departe de tot. Desi renunta tot mai des la toate astea ca sa locuiasca cu mine...
-
Pe pat, telefonul meu tacea. Nu-mi amintesc sa fi sunat vreodata cand eram acolo. Poate s-a intamplat, dar nu imi amintesc. Daca m-ar fi sunat T., ce i-as fi spus? ...Pe atunci puteam sa mint... Mi se parea, de altfel, o necesitate. Eram acolo, cu el, ca sa uit ca T. ma ajuta sa uit de tine. Ce vina aveau ei, sa merite sa stie asta?
Faptul ca totusi ma gandeam la tine nu facea din toata munca mea o cale indirecta spre tine. Era doar o alta cale spre ceva ce nu erai tu. Si o simteam ca atare. A fost alegerea mea sa fac toate acele lucruri si alegerea ta sa nu fii acolo, permitandu-le sa se intample. Restul, ignoranta si hazard.
Mi-am deschis cartea in dorinta de a schimba toate lumile din mine cu lumea ei. Asteptam sa plece clientii, sa se opreasca muzica, el sa urce in camera si sa imi distraga atentia, noaptea sa se termine si sa vina o noua zi, care sa se termine la randu-i. Si catre ce? Catre un timp viitor care nu promitea nimic, dar in care eu credeam cu pasiune. Lumea era mare pentru ca eu doream totul si nu puteam avea nimic, iar sentimentul avea o forta uluitoare. Si era atat de bine ascuns in mine, incat cu greu ajungea cineva sa-l intrezareasca, nicidecum sa-l atinga. Era mai intangibil decat orice, absolut orice. Intr-o zi m-a intrebat, cu glas stins, resemnat, cu un chip care parca nu era al lui : "Chiar atat de mult il iubesti?..."
-
Puteam sa fiu alta in fiecare camera, alta cu fiecare om in parte, alta cu mine. Disimularea pana in cele mai mici detalii mi se parea de datoria mea, ceilalti nemeritand sa simta urmarile deciziilor mele. Ziua mea avea atatea zile cati oameni intalneam, indiferent ca erau familie, prieteni sau...nu. Si tot de datoria mea mi e parea sa ofer ceea ce fiecare merita, nerespectand de fiecare data fidel ceea ce simteam eu. Pentru ceea ce simteam avea sa fie rezervat acel timp viitor. Si totusi disimularea mea nu era perfecta. O mica si negata parte din mine lasa puncte neacoperite, sperand sa fie observata, iar cel de langa ea sa fie suficient de atent incat sa o vada si sa o salveze. Ma tot intreb...cum ar fi fost sa se intample asa? Ce ar fi fost altfel acum?
-
Niciunul din ei n-a putut sa vrea sa plece, nici macar in momentul in care au aflat. Si-au dorit prezenta mea in continuare, chiar si cu fantoma ta bantuindu-i dureros. Fara niciunul din ei, stau acum, in timpul viitor rezervat in care am acceptat sa fii doar tu. Si realizez ca sentimentul meu se aseamana cu al lor, deoarece acum am si eu o fantoma a ta. Aceea din timpul trecut.
"Chiar atat de mult il iubesti?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu